Zorile duhovnicești

"Cine-şi păzeşte inima sa de patimi, acela în fiecare clipă Îl vede pe Domnul. 

La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela aruncă demonii de la sine şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. 

Cine în fiecare clipă îşi supraveghează sufletul său, inima aceluia se va veseli de descoperiri. 

Cine-şi concentrează privirea minţii sale înlăuntrul său, acela vede în sine zorile cele duhovniceşti. Cine urăşte orice risipire a minţii, acela vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale." (Ep. Teofan, Q 46). 

"Patimile se dezrădăcinează şi se pun pe fugă, printr-o neîncetată adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoară pe ele. 

Cine doreşte să-L vadă pe Domnul înlăuntrul său, acela adaugă silinţa ca să-şi cureţe inima sa, printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. 

Şi astfel, având ochii minţii sale luminaţi, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. 

Ce se petrece cu peştele ieşit din apă, acelaş lucru se petrece şi cu mintea, care a părăsit aducerea aminte de Dumnezeu şi se risipeşte cu aducerea aminte de lume." (Ep. Teofan Q 51).  (Sf. Isaac Sirul din Sbornicul. Lucrarea mintii. Despre rugaciunea lui Iisus-vol I, Ed Reîntregirea - Alba-Iulia, p. 306)

cu simplitate te roagă

Acea cunoaştere duhovnicească însă, n-o poate nimeni primi, de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Că abia după aceea simte desfătarea Împărăţiei Cerurilor. Și ea nu se află în lucrarea gândurilor, ci poate fi gustată prin Har. Dar până a nu se curăţi omul, şi nici s-o audă măcar nu poate, fiindcă nimeni n-o poate dobândi prin învăţătură.
Fiule, dacă vei ajunge prin credinţă la curăţia inimii, care în locuri neturburate de oameni se alcătuieşte şi dacă te vei ascunde de cunoaşterea lumii acesteia, încât să nici n-o simţi, dintr-o dată cunoştinţa duhului se va afla înaintea ta fără s-o cauţi de fel. Căci zice: „înfige un stâlp, toarnă deasupra untdelemn, şi comoară afla-vei în sânul tău“.
Iar dacă eşti legat cu lanţul cunoştinţii sufleteşti, se cuvine să-ţi spun, că mai uşor ai putea să te deslegi din lanţuri de fier, decât din acelea. Şi niciodată nu te depărtezi de cursele rătăcirii, şi nu vei avea îndrăzneala cu pricepere şi nădejde către Domnul, şi pururea calci pe ascuţiş de săbii, şi nici de cum nu vei putea să petreci fără de scârbă. Cu neputinţă (ştiind că eşti neputincios) şi cu simplitate te roagă, ca să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, că atunci fără de grijă te afli. Că mila urmează smeritei cugetări, aşa ca o umbră unui trup. Deci, dacă vrei să petreci așa, să nu dai mâna cu niciunul din gândurile cele neputincioase. Și chiar de ar fi să te înconjoare toate păgubirile, şi toate relele şi toate primejdiile, şi să te îngrozească, să n-ai grija lor, nici să nu le socoteşti pe ele.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 90)

Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța

...Să arătăm cum poate omul să vină și să se apropie de Dumnezeu, învățând de la El și primind în inima lui o realitate străină de veacul acesta (adică pe Dumnezeu, care își are locul în inima credinciosului n. n). Să dăm crezare Celui Care a zis: ”Nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului decât duhul omului cel din el”.
Deci dacă omul, semenul tău, nu poate să-ți cunoască și să-ți priceapă intențiile, cum oare niște oameni stricăcioși vor putea să cerceteze cu amănuntul și să pătrundă planul lui Dumnezeu? Și „nimeni dintre oameni nu știe cele ale lui Dumnezeu, decât numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-însul”. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dum­nezeu ca să cunoaștem darurile hărăzite nouă de Dum­nezeu, căci despre aceste daruri vă vorbim.

B-2. Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța să putem cunoaște tainele lui Dumnezeu, atât cât pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (în ființa Lui). Al nostru este, deci, să știm cum se naște omul din Duhul, cum trebuie să se împotrivească duhurilor vicleniei; de asemenea, să învățăm a cere ajutor de la Domnul și să purtăm război împotriva celui potrivnic. Căci se bucură Domnul de sufletul curat al omului și El va sui în Împărăția Sa pe cei care se apropie de Dânsul cu frică și cu neîntinare.

(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )

C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eli­berează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâș­nește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă sea­ma că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.


D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se for­mează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor su­flet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-ade­văr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dum­nezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vor­bitori (de discuții) nu pot să le învețe.

(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 16)

Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor

Dragostea nu cunoaşte ruşinea şi de aceea nu ştie să dea un chip bine orânduit mădularelor ei 387. Dragostei îi este firesc să nu se ruşineze şi să nu-şi ascundă măsura ei. Fericit cel ce te-a aflat pe tine liman a toată bucuria. Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor şi mai cinstit este la Dumnezeu un trup neprihănit decât o jertfă curată. Căci amândouă, adică smerenia şi neprihănirea pregătesc sufletului un zălog al Treimii.

Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci, de faci aşa, te foloseşti şi pe tine, şi pe ei. Că de multe ori, pe motiv de iubire, sufletul leapădă frâul grijii de sine 388. Păzeşte-te de întâlniri, că nu sunt de folos în orice timp! În adunări, preţuieşte tăcerea. Căci războiul dinlăuntru este mai uşor decât cel din afară 389. Să nu crezi, frate, că pot fi oprite gândurile dinlăuntru dacă nu se ţine trupul în bună rânduială. Teme-te de obişnuinţă mai mult decât de vrăjmaşi390! Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa e ca omul ce hrăneşte focul. Căci măsura puterii amândurora este materia ce li se dă. De cere obişnuinţa o dată să treacă în faptă şi nu i se împlineşte cererea, a doua oară o vei afla slăbită. Şi de vei face voia ei o dată, a doua oară o vei afla mai întărită împotriva ta391. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 268)

____________

387. Cel ce se fereşte să-şi manifeste bunele sentimente faţă de ceilalţi încă n-are destulă dragoste

388. Aceasta nu stă în contrazicere cu ce a spus mai înainte, că iubirea nu are ruşine în manifestarea ei. E vorba aici de grija de sine a celui ce vrea să se întâlnească cu oamenii.

389. E mai uşor să lupţi înăuntru cu pornirea de a vorbi decât cu războiul pe care îl poţi stârni în afară, între tine şi alţii, spunând ceva ce nu e pe placul lor.

390. De obişnuinţele rele.

391. Obişnuinţa rea se întăreşte împotriva omului, împotriva libertăţii lui. Omul se învârtoşează în ea, devine rigid. Cu cât creşte puterea ei, slăbeşte puterea lui, care se manifestă în fluiditatea libertăţii. Omul se transformă treptat din persoană în automat; din fiinţă liberă în om purtat în lanţuri. Aşa se închide în el duhul şi iese din comunicarea cu Duhul Sfânt.

Nu trebuie să ne împotrivim gândurilor ci să le predăm lui Dumnezeu

Cel ce nu se împotriveşte gândurilor semănate în noi de vrăjmaşul, ci taie convorbirea cu ele prin rugăciune către Dumnezeu, arată că mintea lui a primit înţelepciune de la har şi cunoaşterea lui cea adevărată l-a eliberat pe el de multe lucruri; şi, prin aflarea cărării celei scurte la care a ajuns, a tăiat împrăştierea căii celei lungi. căci nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gîndurilor ce se ridică împotriva noastră ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi înţelegerii tale. Şi, chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îşi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale. În primul rând, să te faci liber de toate acestea prin frică. Pentru că nu e alt ajutor ca Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 165)

Din acestea se iveşte libertatea omului adevărat

Temelia tuturor bunătăţilor şi eliberarea sufletu­lui din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă, e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrînării pîntecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o medi­taţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu (146). 

De aci ur­mează supunerea simţurilor. 

Din ea, trezvia minţii. 

Prin aceasta se îmblînzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. 

Aceasta aduce blîndeţea gîndurilor. 

Din acea­sta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. 

De aci vine străduinţa spre faptele iubirii. 

Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri. 

Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrînează cu desăvîrşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea.

Din aceasta vine ve­derea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de de­parte. 

De aci, înţelesurile tainelor mai adînci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumneze­ieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti, de puterile sfinte şi vederile adevărate, de nălucirile deşarte. 

Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii (147); adică frica ce taie nepăsarea şi trîndăvia. 

După ea se iveşte flacăra rîvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică. 

Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare, şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele (148). 

Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hris­tos în împărăţia cerurilor (149). 

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X - CUVÎNTUL XXVI - Despre postul neîncetat şi despre stăruirea într-un loc)

___________________

146. încă acest părinte ştia de şederea' nemişcată într-un scaun şi de cugetarea la Dumnezeu, sau de rugăciunea neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumă­rate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea su­fletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ri­dicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria de­plină şi în veci neîntreruptă.

Mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile

Să nu socoteşti nelucrare ieşirea din sine (extazul) a rugăciunii neîmprăştiate, adunate şi îndelungate, pentru motivul că ai lăsat psalmii. Şi mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile. Căci cînd acestea te ajută, ţin locul slujirii. Şi cînd în această slujire ţi se dă darul (harismă) lacri­milor, să nu socoteşti desfătarea adusă de ele ca o ne­lucrare. Căci în harul lacrimilor stă plinătatea rugă­ciunii.

În timpul cînd cugetarea ta e împrăştiată, stăruie mai mult în rugăciune şi în citire.

Dar nu orice scri­ere e de folos. 

Iar mai mult decît faptele, iubeşte li­niştea. 

Preţuieşte citirea, de e cu putinţă, mai mult decît starea în picioare. 

Căci aceasta este izvorul ru­găciunii curate. 

Deci nu te lenevi nicidecum, ci adună-te cu trezvie din împrăştiere. 

Căci rădăcina vieţui­rii este psalmodierea. 

Dar cunoaşte şi aceasta: 

că fap­tele trupului folosesc mai mult decît cîntarea de sti­huri cu împrăştiere. 

Iar întristarea cugetului e mai de preţ decît osteneala trupului. 

In vremea trîndăviei, trezeşte-te şi mişcă-ţi puţin rîvna. 

Căci aceasta deşteaptă mult inima şi încălzeşte gîndurile sufletului. 

În vremea trîndăviei, iuţimea ajută firii, contrar poftei. 

Căci ri­sipeşte răceala sufletului. 

Iar trîndăvia obişnuieşte să vină asupra noastră din aceste pricini: 

fie din îngreunarea pîntecelui, fie din multa lucrare.

Buna rînduială a lucrării este lumina cugetului. 

Nu e altceva mai de preţ decît cunoştinţa. 

Orice rugăciune, ce o aduci noaptea să fie mai de preţ în ochii tăi decît toate faptele de peste zi. 

Să nu-ţi îngreuiezi pîntecele, ca să nu se zăpăcească cugetul tău şi să fii tulburat de împrăştiere cînd te scoli noaptea; şi să se moleşească mădularele tale şi să te afli tu însuţi plin de moliciune femeiască; 

ba şi sufletul să-ţi fie întunecat şi gîndurile tulburi şi să nu le poţi aduna nicidecum în cîntarea sti­hurilor, din pricina întunecării lor.  Atunci gustul tutu­ror va fi amar în tine şi nu ţi se va îndulci cîntarea sti­hurilor, din a cărei felurime mintea obişnuieşte să gus­te, prin sprinteneala şi lumina cugetării. 

Iar cînd buna rînduiala a nopţii se tulbură, mintea se zăpăceşte în lucrarea de zi şi, umblînd în întuneric, nu se desfătează cum trebuie nici de citire. Căci se abate ca un vifor peste gînduri, fie că se ocupă de ru­găciune, fie de meditaţie. Pentru că plăcerea ce se dă ziua nevoitorilor izvorăşte din lucrarea de noapte în mintea cea curată. 

Orice om care n-a făcut cercarea liniştirii îndelungate să nu aştepte să afle în sine ceva mai mult din bunătăţile nevoinţei, chiar de este mare, înţelept şi învăţător şi are multe virtuţi.

Ia seama să nu ţi se slăbească trupul prea mult, ca să prindă putere trîndăvia împotriva ta şi să ţi se ră­cească sufletul din gustarea ei. 

Fiecare trebuie să-şi cîntărească ca într-o cumpănă vieţuirea sa. 

În vremea în care eşti sătul, păzeşte-te de încrederea în tine. 

Şe­derea ta să fie cu neprihănire şi atunci cînd e de trebuinţă. 

Mai ales fii cumpătat şi curat în vremea ci­nei şi ia seama nu numai la gîndurile tale, ci şi la mă­dularele tale. Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor celor bune. 

Arată-ţi Domnului cu sîrguinţă slăbiciunea şi simplitatea ta, 

ca să fii păzit în ru­găciune de părerea de sine cea subţire şi să nu fii lăsat să fii ispitit de lucruri urîte. 

Căci mîndriei îi urmează curvia şi părerii de sine, rătăcirea.

Lucrul mîinilor tale fă-l pentru trebuinţă, mai bine zis pentru a te lega în liniştea ta. 

Să nu slăbeşti încre­derea ta în Purtătorul-de-grijă. 

Căci El rînduieşte în chip luminat cele ale casnicilor Săi. 

El rînduieşte pe cei ce se încred în El, şi nu în mîinile oamenilor, să şadă în pustia nelocuită. 

De te ajută Domnul în cele trupeşti fără să lucrezi, cînd te străduieşti în grija de sufletul tău, se mişcă în tine, din uneltirea ucigaşului diavol, gîndul că pricina acestei purtări de grijă eşti tu. Şi atunci, odată cu gîndul acesta, încetează şi pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine. Şi în ace­eaşi clipă ţîşnesc împotriva ta o mulţime de încercări, fie din părăsirea ta de către Purtătorul-de-grijă, fie din reînnoirea durerilor şi a bolilor mişcate în trupul tău. Şi nu pentru simpla mişcare a acestui gînd te pă­răseşte Dumnezeu, ci pentru că cugetarea ta stăruie în acest gînd. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe om şi nu-l judecă pentru mişcarea fără voie, nici dacă consimţim cu ea o clipă. Pentru că dacă în acea clipă împungem patima şi se iveşte în noi străpungerea, nu ne va pune Domnul la socoteală această negrijă, ci numai pe aceea pe care a primit-o cu adevărat cugetarea noastră şi a căutat la ea cu nesimţire şi apoi a primit-o ca pe una ce se cuvenea şi îi era de folos şi nu a socotit-o ca pe o grijă păgubitoare. Şi noi pururea să ne rugăm Dom­nului aşa:

Rugăciune

Hristoase plinirea adevărului, adevărul Tău să ră­sară în inimile noastre; şi să ştim să umblăm după voia Ta în calea Ta.

***
Cînd un gînd viclean se seamănă în tine, fie privi­tor la cele care sînt departe, fie al obişnuinţei tale de mai înainte şi se arată continuu pe sine minţii, să ştii cu adevărat că-ţi ascunde o cursă. 

De aceea trezeşte-te la vreme şi veghează. 

Iar de este din partea celor de-a dreapta şi bune, cunoaşte că Dumnezeu voieşte în oa­recare fel să-ţi dea ţie viaţa şi de aceea mişcă în tine mereu ceva în afara obiceiului. 

Iar de e un gînd întu­necos şi ai îndoieli cu privire la el şi nu poţi ajunge să ştii limpede de e din cele ale tale, sau de e tîlhar, sau spre ajutor, sau o cursă, ascunzîndu-se sub înfăţişa­rea binelui, să te pregăteşti împotriva lui în rugăciune prelungită şi adîncă, ziua şi noaptea, cu multă prive­ghere. 

Să nu-l respingi, dar nici să nu te învoieşti cu el, ci roagă-te cu sîrguinţă şi cu căldură în privinţa lui. Şi să nu încetezi să chemi pe Domnul. Şi El îţi va arăta ţie de unde este. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 34 - Despre mătănii şi despre altele)

Despre rugăciunea curată

Rugăciunea este cerere, grijă şi dorinţă de ceva, sau de izbăvire de lucrurile de aici, sau de cele viitoare, sau dorinţă de a avea soarta părinţilor; este cererea omului de a fi ajutat de către Dumnezeu. Mişcările su­fletului se mărginesc între acestea.

Iar lipsa de cură­ţie a rugăciunii este aceasta: cînd, în clipa în care min­tea se pregăteşte să facă vreuna din mişcările de care am vorbit, se amestecă în ea vreun gînd străin, sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată; pentru că a adus pe jertfelnicul Domnului, din animalele necurate. Iar jertfelnicul înţelegător al Dom­nului este inima (cf. Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. 1). Iar dacă cineva aducîndu-şi aminte de rugăciunea numită de părinţi duhovniceas­că, dar neînţelegînd înţelesul cuvintelor părinţilor ar zice: aceasta este în hotarele rugăciunii duhovniceşti, eu socotesc că dacă ar cerceta înţelesul ei ar vedea că e blasfemie să spună vreo făptură că rugăciunea du­hovnicească se apleacă spre ceva. Căci rugăciunea care se apleacă spre ceva e mai jos de cea duhovnicească. Pentru că orice rugăciune duhovnicească s-a eliberat de mişcare. Şi dacă de-abia se roagă cineva în curăţie, ce să zicem de rugăciunea duhovnicească? Sfinţii pă­rinţi aveau obiceiul să numească toate mişcările bune şi faptele duhovniceşti cu numele de rugăciune. Dar nu numai ei, ci şi toţi cei luminaţi prin cunoştinţă obişnuiau să socotească înseşi faptele bune rugăciune.

Totuşi e vădit că altceva este rugăciunea şi altceva sînt faptele săvîrşite. Iar uneori unii zic că faptele acestei rugăciuni zise duhovniceşti sînt «cale», alţii, «cunoştinţă» şi alţii, «vedere înţelegătoare». Vezi cum schimbă părinţii numirile în lucrurile duhovniceşti? Căci numirile se potrivesc întocmai numai lucru­rilor de aici. Dar un nume potrivit sau adevărat pentru lucrurile veacului viitor nu există. Pentru ele nu e decît o cunoştinţă simplă, mai presus de orice nu­mire şi de orice stihie şi formă şi culoare şi chip, şi de numele îmbinate. De aceea, cînd cunoştinţa sufletului se înalţă din lumea văzută, părinţii se folosesc de nu­miri cum voiesc, întrucît nimeni nu cunoaşte întocmai numirile lumii viitoare. Ci se folosesc de numiri şi de pilde ca să sprijinească prin ele cugetările sufletului, după cuvîntul celui întru sfinţi Dionisie, care a spus că «ne folosim de silabe şi numiri şi cuvinte ce ne stau la îndemînă din pricina simţurilor»189 (189. Nichifor Theotoche dă o notă : «Dionisie Areopagitul, în scrierea Despre numirile dumnezeieşti (Cap. I), zicînd: «Acum acoperim potrivit nouă... cele gîndite prin cele sensibile şi prin cele ce sînt cele mai presus de existenţă şi învăluim prin forme şi chipuri cele fără formă şi chip şi înmulţim prin varietatea simbolurilor împărţite simplitatea cea fără chip».). Dar cînd prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumneze­ieşti, ne sînt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sînt de prisos lucrării du­hovniceşti cînd sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unirea neînţeleasă, şi se luminează de raza lumi­nii celei înalte, în mişcările lui19° (190. E o idee a sfîntului Isaac, că sufletul ajuns duhovnicesc şi-a pre­dat libertatea Duhului şi că e atunci condus şi nu mai conduce. Dar desigur că libertatea se lasă condusă în mod liber de Duhul. Libertatea e întărită prin aceasta, nu slăbită. Căci omul nu mai e atunci robul nici unei patimi. E condus de iubire şi în nimic nu se mişcă mai liber ca In iubire. Se poate spune că însăşi libertatea desăvîrşită a Duhului, libertate desăvîrşită a iubirii, a devenit libertatea lui, sau iubirea lui.).

Deci crede, frate, că mintea are putere să deosebeas­că mişcările ei pînă la locul rugăciunii curate. Cînd ajunge acolo şi nu se întoarce la cele dinapoi, sau nu părăseşte rugăciunea, rugăciunea se face ca un fel de mijlocitoare între viaţa sufletească şi cea duhovni­cească. Cînd se mişcă, e în ţara sufletească; iar cînd intră în ţara cealaltă, încetează să fie rugăciune. Căci sfinţii, în veacul viitor, nu se roagă cu rugăciunea, min­tea lor fiind înecată de Duhul, ci se sălăşluiesc, prin răpire, în slava care-i veseleşte. Aşa e şi cu noi. Cînd mintea se învredniceşte să simtă fericirea viitoare şi uită de sine şi de toate cele de aici, nu mai are vreo mişcare spre ceva. De aceea cu convingere îndrăzneşte cineva să spună că toată virtutea ce se săvîrşeşte şi toată rînduiala rugăciunii, fie în trup, fie în minte, e condusă şi mişcată de libertatea voii; şi însăşi mintea, care e împărăteasă peste patimi, e condusă de liber­tate prin simţuri. Dar cînd conducerea o ia Duhul şi peste minte domneşte iconomia Lui, Care se face iconomul simţurilor şi al gîndurilor, libertatea e luată firii şi atunci e condusă de cîrmuirea Lui şi nu mai conduce ea...




Întrebare : Dar pentru ce, odată ce nu e rugăciune, e numit cu numirea de rugăciune acest har negrăit ?


Răspuns : Pricina socotim că e aceasta: pentru că se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia pri­lejul din rugăciune. Pentru că această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după măr­turia părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugă­ciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile părinţilor. Căci vedem pe mulţi dintre sfinţi, în vieţile lor, stînd la rugăciune, dar cu mintea răpită.


Iar de va întreba cineva pentru ce aceste daruri (harisme) mari şi negrăite au loc numai în timpul acesta, vom spune: pentru că în timpul acesta e mai pregătit omul decît în orice alt timp şi e adunat în sine, încît poate lua aminte la Dumnezeu şi doreşte şi aşteaptă mila Lui. Şi pentru a spune pe scurt, acesta e timpul cînd cineva stă la poarta împărăţiei pentru a cerşi. Şi cererea celui ce cere şi se roagă se cuvine să fie împli­nită în acest timp. Căci în care alt timp e omul pregă­tit şi în stare de pază, ca în timpul în care se roagă ?


Sau se cuvine oare să primească vreunul din aceste da­ruri în vremea în care doarme, sau lucrează ceva, sau în care mintea îi este tulburată ? Căci iată, deşi sfinţii nu au nici un timp de nelucrare, deoarece în toată clipa sînt ocupaţi în cele duhovniceşti, nu sînt totdeau­na pregătiţi să stea în rugăciune. Pentru că de multe ori cugetă la ceva din cele ale vieţii, sau contemplă făp­turile, împreună cu alte lucruri de folos. Dar în vre­mea rugăciunii, privirea minţii ia aminte numai la Dumnezeu şi spre El îşi întinde toate mişcările ei şi Lui îi aduce cererile din inimă cu străduinţă şi cu căl­dură continuă. Şi de aceea, în această vreme, în care sufletul nu are decît această singură grijă, se cuvine să izvorască din Dumnezeu bunăvoinţa dumnezeiască.


Căci vedem că Duhul Sfînt coboară peste pîinea şi vinul puse pe altar, în clipele cînd preotul e pregătit şi stă la rugăciune şi cere îndurare lui Dumnezeu şi îşi adună mintea în această cerere. Şi lui Zaharia i s-a arătat îngerul în vremea rugăciunii, şi i-a prevestit naşterea lui Ioan. La fel, lui Petru cînd se ruga în casă, în ceasul al şaselea, i s-a arătat vederea care l-a condus la chemarea neamurilor prin pînza coborîtă din cer cu vieţuitoarele în ea. De asemenea, lui Cornelie i s-a ară­tat îngerul şi i-a spus cele scrise despre el, cînd se ruga. Iar lui Iisus, fiul lui Navi, i-a vorbit Dumnezeu cînd stătea plecat pe faţă în rugăciune. La fel, arhiereul auzea lîngă jertfelnic, deasupra chivotului, cuvintele lui Dumnezeu; şi de acolo primea în chip tainic de la Dumnezeu vederile pentru toate ce erau de folos timpu­lui; acolo unde arhiereul intra o dată pe an în vre­mea înfricoşătoare a rugăciunii tuturor seminţiilor adunate ale lui Izrael, auzea arhiereul cuvintele lui Dumnezeu printr-o vedere înfricoşătoare negrăită, cînd intra în Sfînta Sfintelor şi se arunca pe sine pe faţă. O, ce înfricoşătoare era acea taină, care se slujea prin aceasta!


Astfel, toate vederile arătate sfinţilor au loc în vre­mea rugăciunii.


Căci ce alt timp e atît de sfînt şi de potrivit sfintei primiri a darurilor (harismelor), ca timpul rugăciunii, în care vorbeşte cineva cu Dumne­zeu? Căci în acest timp, în care se fac cererile către Dumnezeu şi au loc întîlnirile cu El, omul adună cu silire toate mişcările şi gîndurile din toate părţile şi nu gîndeşte decît la Dumnezeu şi inima o are plină de El. De aceea înţelege cele neînţelese. Căci Duhul cel Sfînt Se mişcă în el după măsura lui. Se mişcă în el luînd prilej de la cele pentru care se roagă. Deci rugăciunea se întrerupe în vremea rugăciunii din mişcarea ei şi mintea e prinsă şi scufundată în uimirea răpirii şi uită de dorinţa din cererea sa. Şi mişcările ei se bo­tează în beţie adîncă şi ea nu mai e în această lume şi nu mai e atunci în om deosebire între suflet şi trup, nici amintirea a ceva, precum a zis dumnezeiescul şi marele Grigorie: «Rugăciunea este curăţia minţii şi se taie prin răpire de lumina Sfintei Treimi». Vezi cum se taie rugăciunea nu prin uimirea înţelegerii celor născute în minte din ea, cum am spus înainte la înce­putul scrierii şi în alte multe locuri ? Şi iarăşi acelaşi zice : «Curăţia minţii este o călătorie în înălţime a gîn­durilor şi ea se ia la întrecere cu culoarea cerească în care străluceşte în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi».

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 32 - Despre rugăciunea curată)

Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire

2) Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este cel ce chiar şi în visuri nu simte nicio mişcare (a patimii), sau o schimbare a stării sale. Neprihănit este cel care a dobândit o desăvârşită nesimţire faţă de deosebirea între trupuri(455). Aceasta este regula şi definiţia desăvârşită a atotcuratei curăţii, să fie cu aceeaşi stare de suflet faţă de trupurile însufleţite şi neînsufleţite, cuvântătoare şi necuvântătoare.

3) Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă că şi-a agonisit-o singur. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire. Căci ceea ce este mai mic se biruieşte, fără îndoială, de ceea ce este mai mare.

Începutul curăţiei e neîncuviinţarea gândului şi trecerea multor ani, neînsoţită de chipuri(456). Mijlocul ei este mişcarea firească spre mulţime de gânduri şi numai atât, fără ca acestea să ia chip, şi izbăvite de scurgere. Iar sfârşitul ei este moartea (faţă de aceste mişcări), înainte de moartea gândurilor(457).

***

455. În fond, neprihănirea aceasta este fecioria atât trupească cât şi sufletească.

456. Mişcările naturale fără chipuri ale trupului în visuri vestesc sănătatea sufletului în oarecare măsură. Dar fixarea chipurilor e semn al bolii. Iar arătarea unor persoane nedeterminate socoteşte ca simbol al patimii. Iar arătarea celor determinate este a unei boli de curând.

457. Gândurile se mai pot ivi în minte, dar trupul nu mai simte nicio mişcare faţă de ele.

(CUVINTUL XV - Despre curăţia şi neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi, prin osteneli şi sudori)

Lucrarea cea mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni

20. Nu socoti că e trândăvie multa îngenunchiere în închinarea înaintea lui Dumnezeu, căci nici măcar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuţi, când închinarea întrece toate virtuţile atunci când se prelungeşte la Dumnezeu? E semnul morţii faţă de lume şi, potrivit cuvântului Tâlcuitorului, e calea exactă a întoarcerii (căinţei); e smerirea trupului şi a gândirii, oprirea gândurilor rele, smulgerea dorinţelor, pregătirea în taină (simbolică) a sufletului pentru ieşirea sa desăvârşită din trup (pentru moarte), o imensă năzuinţă spre iubirea lui Dumnezeu: în ea sunt adunate toate cele bune de aici şi viitoare. Să nu fie, aşadar, mică în ochii tăi această lucrare. Dacă poţi, săvârşeşte-o neîncetat şi stăruie numai în ea, tăgăduind orice altceva, chiar şi pe tine însuţi. Dacă te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limbă pământească, fiindcă, îţi spun ţie, cele ce se vor face în tine, vor fi lucruri de negrăit şi uimitoare. E cu adevărat ieşirea desăvârşită din această lume sau mai degrabă din vieţuirea supusă stricăciunii. E sfârşitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor şi împlinirea oricărei virtuţi.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici II, Întâia sută a capitolelor despre cunoaştere)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

A-ti închipui că esti ceva, nu te lasă să si fii cu adevărat

12) Cînd ne despărţim de cele ale noastre pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă şi ne cîştigăm pu­ţină evlavie, sau străpungere (umilinţă), sau înfrînare, gîndurile deşertăciunii[1], ivindu-se, ne îndeamnă ia­răşi să plecăm în lume, spre zidirea multora, chipu­rile, spre pildă şi folos celor ce au cunoscut faptele noastre păcătoase[2]. Iar dacă sîntem şi pricepuţi în cuvînt şi în cunoştinţa simplă[3], acestea ne îndeamnă să ne întoarcem în lume ca mîntuitori de suflete şi ca învăţători, pentru ca ceea ce am adunat cum se cuvine în port, să risipim în largul mării[4]. (Cuvântul 3 - Despre înstrăinare)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

---

[1] «Numeşte gînduri ale deşertăciunii pe cele ale închipuirii de sine, care fac, pe cei ce le au, iubitori de arătare şi de slavă. Căci a-ţi închipui că eşti ceva, nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă». Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci cînd nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea e împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie. Şi cu acestea nu se poate clădi nimic. Pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti trainic.

[2] Legăturile cu cele ale sale au prefăcut pe soţia lui Lot în stîlp de sare. Legăturile cu cele străine au lipsit pe Esau de drepturile întîiului născut. Lanţurile voilor proprii au lăsat casele poporului în pustiu. Lanţul avuţiilor a omorît pe Izabela. Iar cel ce s-a izbăvit de acestea a aflat cu adevărat cortul iubitor de străini şi viaţa lui Avraam, cel ce s-a înstrăinat. De toate cele pămînteşti, care par să ne fie casă statornică de odihnă, trebuie să ne desprindem, ca să aflăm odihna veşnică in cortul lui Avraam, cel ce s-a înstrăinat de locul lui de baştină.

[3] Cunoştinţă simplă e cunoştinţa neînsoţită de pilda vieţii şi deci fără putere să schimbe în bine pe cei ce o ascultă.

[4] «Observă că nu s-a întîmplat o întoarcere spre lucruri, ci numai cugetarea a plutit spre raţiunile lucrurilor. De aceea s-a şi osîndit. Căci nu în Egipt, ci în locurile din jurul Egiptului a coborît mintea poporului». Scolia din ed. 1970 adaogă: «Aşa şi tu, călugăre, să nu crezi că te-ai în­străinat, cînd şezînd în munte şi în mînăstire, îţi laşi cugetarea să rătă­cească şi mintea să se împletească cu lucrurile nefolositoare ale vieţii şi cu plăcerile şi cu împătimirea de lume; ci odihneşte-te întru pomenirea lui Dumnezeu».

Pune în călătoria ta drept temelie frica de Dumnezeu si în putine zile te vei reaseza la poarta Împărătiei

Chiar dacă mintea nu poate să ... înţeleagă toate vistieriile din adâncul Scripturilor, ... îi va ajunge ei şi numai o cercetare făcută cu dor, pentru a lega gândurile ei cu putere în singurul gând al minunării, ca să le împiedice să nu alerge spre firea trupului...

Căci inima e delicată şi nu poate răbda răutăţile ce-i vin de la cei din afară şi de la războaiele dinlăuntru.

Şi ştiţi că gândul rău apasă greu.

Şi dacă inima nu se ocupă cu cunoştinţa [înţelesurilor dumnezeieşti ale Scripturilor], nu poate răbda tulburarea pornirii trupului [...]

Lucrul de ruşine şi frica atrag cugetarea. Şi precum primirea lucrului de ruşine şi frica se fac minţii, pe măsura lor, pricină de rătăcire neîncetată, ... tot aşa stăpânirea de sine creşte pe măsura depărtării fricii din suflet.

*Stăpânirea de sine creşte pe măsura contrabalansării fricii de lume cu frica de Dumnezeu.

Înţelepţeşte-te şi pune în călătoria ta drept temelie frica de Dumnezeu, şi în puţine zile te vei reaşeza la poarta Împărăţiei, fără ocoliri în drumul tău.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 1 - Despre lepădare şi despre vieţuire călugărească)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)