cu simplitate te roagă

Acea cunoaştere duhovnicească însă, n-o poate nimeni primi, de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Că abia după aceea simte desfătarea Împărăţiei Cerurilor. Și ea nu se află în lucrarea gândurilor, ci poate fi gustată prin Har. Dar până a nu se curăţi omul, şi nici s-o audă măcar nu poate, fiindcă nimeni n-o poate dobândi prin învăţătură.
Fiule, dacă vei ajunge prin credinţă la curăţia inimii, care în locuri neturburate de oameni se alcătuieşte şi dacă te vei ascunde de cunoaşterea lumii acesteia, încât să nici n-o simţi, dintr-o dată cunoştinţa duhului se va afla înaintea ta fără s-o cauţi de fel. Căci zice: „înfige un stâlp, toarnă deasupra untdelemn, şi comoară afla-vei în sânul tău“.
Iar dacă eşti legat cu lanţul cunoştinţii sufleteşti, se cuvine să-ţi spun, că mai uşor ai putea să te deslegi din lanţuri de fier, decât din acelea. Şi niciodată nu te depărtezi de cursele rătăcirii, şi nu vei avea îndrăzneala cu pricepere şi nădejde către Domnul, şi pururea calci pe ascuţiş de săbii, şi nici de cum nu vei putea să petreci fără de scârbă. Cu neputinţă (ştiind că eşti neputincios) şi cu simplitate te roagă, ca să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, că atunci fără de grijă te afli. Că mila urmează smeritei cugetări, aşa ca o umbră unui trup. Deci, dacă vrei să petreci așa, să nu dai mâna cu niciunul din gândurile cele neputincioase. Și chiar de ar fi să te înconjoare toate păgubirile, şi toate relele şi toate primejdiile, şi să te îngrozească, să n-ai grija lor, nici să nu le socoteşti pe ele.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 90)

Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța

...Să arătăm cum poate omul să vină și să se apropie de Dumnezeu, învățând de la El și primind în inima lui o realitate străină de veacul acesta (adică pe Dumnezeu, care își are locul în inima credinciosului n. n). Să dăm crezare Celui Care a zis: ”Nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului decât duhul omului cel din el”.
Deci dacă omul, semenul tău, nu poate să-ți cunoască și să-ți priceapă intențiile, cum oare niște oameni stricăcioși vor putea să cerceteze cu amănuntul și să pătrundă planul lui Dumnezeu? Și „nimeni dintre oameni nu știe cele ale lui Dumnezeu, decât numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-însul”. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dum­nezeu ca să cunoaștem darurile hărăzite nouă de Dum­nezeu, căci despre aceste daruri vă vorbim.

B-2. Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța să putem cunoaște tainele lui Dumnezeu, atât cât pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (în ființa Lui). Al nostru este, deci, să știm cum se naște omul din Duhul, cum trebuie să se împotrivească duhurilor vicleniei; de asemenea, să învățăm a cere ajutor de la Domnul și să purtăm război împotriva celui potrivnic. Căci se bucură Domnul de sufletul curat al omului și El va sui în Împărăția Sa pe cei care se apropie de Dânsul cu frică și cu neîntinare.

(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )

C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eli­berează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâș­nește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă sea­ma că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.


D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se for­mează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor su­flet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-ade­văr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dum­nezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vor­bitori (de discuții) nu pot să le învețe.

(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 16)

Credinţă şi cunoaştere

Sufletul care umblă pe cărările vieţuirii celei bune şi ale credinţei şi a înaintat mult pe ele, de se întoarce iarăşi la modurile cunoaşterii, îndată şchioapătă în credinţă, şi puterea înţelegătoare a lui e lipsită de ea. Şi această putere nu i se mai poate arăta în înţelegerile ce se înşiruie în sufletul curat ce umblă în ea fără iscodirea celor ce i se întâmplă, prin simplitatea credinţei. Dar sufletul, predat pentru totdeauna lui Dumnezeu prin credinţă şi prin multă cercare (experienţă), primind gustarea şi ajutorul Lui, nu se mai îngrijeşte de sine. Căci uimirea şi tăcerea îi închid gura şi nu mai are puterea să se întoarcă iarăşi la meşteşugirile (modurile, metodele) cunoaşterii sale şi să se mişte în ele, ca nu cumva, prin împotrivirea lor, să se lipsească de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care-l cercetează neîncetat în ascuns şi Se îngrijeşte de el, şi îl însoţeşte în tot felul.

Iar dacă sufletul totuşi face aceasta, a înnebunit, socotindu-se pe sine în stare să-şi poarte el însuşi de grijă prin puterea cunoaşterii sale.

Dimpotrivă, cei în care a răsărit lumina credinţei se sfiesc să se mai roage pentru ei sau să ceară de la Dumnezeu: "Dă-ne nouă aceasta sau depărtează de la noi aceea." Ei nu se mai îngrijesc de ei în niciun fel. Pentru că ei văd cu ochii înţelegători ai credinţei, în tot ceasul, purtarea de grijă părintească umbrindu-i din acel Părinte adevărat, Care covârşeşte în marea Lui dragoste nemăsurată toată dragostea părintească şi poate mai mult decât toţi să ne dea ajutorul cu prisosinţă, mai mult decât cerem, gândim şi înţelegem.

Astfel, cunoaşterea este potrivnică credinţei. Căci credinţa este, în toate ale ei, o dezlegare (o eliberare) de legile cunoaşterii, desigur nu de ale celei duhovniceşti. Căci hotarul ce îngrădeşte cunoaşterea (definiţia ei) este că nu poate face vreun lucru în afară de iscodire şi de cercetare, ci ea cercetează de e cu putinţă să se facă ceea ce gândeşte şi voieşte. Iar credinţa ce e? Când cineva nu se apropie de ea în chip drept, ea nu-l convinge să rămână în ea. (428)

Cunoaşterea nu poate fi adunată fără cercetare şi fără folosirea metodelor. Şi, de aceea, ne îndoim de adevărul ei. (429) 

Iar credinţa cere un cuget curat şi simplu, care e străin de orice meşteşugire şi căutare prin metode. Vezi cum se împotrivesc una alteia? Casa credinţei este o înţelegere de prunc şi o inimă simplă. "Căci în simplitatea inimii lor, zice, au slăvit pe Domnul"(Col. 3, 22). "Şi de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor." (Mt. 18, 3). Iar cunoaşterea este duşmana şi potrivnica acestora două. (430)

Cunoaşterea e îngrăditura (definiţia) firii (431), păzind-o în toate cărările ei. Iar credinţa îşi face călătoria ei mai presus de fire. Cunoaşterea nu încearcă să se apropie de nicio lucrare care nesocoteşte (calcă) firea, ci se ţine departe de ea. Dar credinţa o primeşte cu uşurinţă şi zice: "Pe aspidă şi vasilisc vei călca, şi pe leu vei  sui şi pe balaur vei încăleca" (Ps. 90, 13). Cunoaşterii îi urmează, de aceea, frica (433); iar credinţei îi urmează nădejdea. Căci, cu cât rămâne cineva mai mult la metodele cunoaşterii, cu atât e mai legat de frică şi nu poate să se învrednicească de libertatea de ea. Dar cel ce urmează credinţei e liber şi de sine stăpânitor şi se foloseşte ca un fiu al lui Dumnezeu ân toate faptele lui de libertate, fiind stăpân pe sine. (434). Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu. (435) "Ai voit, zice, şi toate au stătut înaintea ta" (Iov 23, 13). Şi de multe ori poate face toate din cele ce nu sunt. Iar cunoaşterea nu poate face ceva fără materie. Cunoaşterea nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii. Pentru ce? Pentru că firea curgătoare a apei nu primeşte pe spatele ei greutatea trupului şi cel ce se apropie de foc se arde şi, de-ar îndrăzni cineva să se apropie de acestea, s-ar primejdui. (436)

Prin acestea, cunoaşterea e păzită în hotarele firii şi nu se încumetă să treacă peste hotarele ei nicidecum. Iar credinţa trece cu putere peste acestea. (437) Căci zice: "De vei trece prin foc el nu te va arde şi râurile nu vor trece peste tine" (Is. 43, 2). Şi acestea le-a lucrat credinţa de multe ori înaintea întregii zidiri. Chiar dacă s-ar fi dat cunoaşterii putinţa să facă cercarea lor, nu s-ar fi convins. Pentru că mulţi au intrat prin credinţă în foc şi au înfrând puterea arzătoare a focului şi au trecut prin el nevătămaţi; şi au călcat pe spatele mării şi au ajuns la uscat. Şi toate sunt mai presus de fire şi potrivnice modurilor cunoaşterii şi au dovedit-o pe aceasta deşartă în toate modurile şi legile ei.

Ai văzut cum păzeşte cunoaşterea hotarele firii? Şi ai văzut cum se ridică credinţa mai presus de fire şi-şi face acolo calea. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXII. Despre cele trei feluri de cunoaştere)

Diferite legături cu Dumnezeu

11. Harul, care poartă de grijă de vieţile noastre, poartă de grijă ca, 

• în inima celor care în libertatea purtării lor, prin voinţa lor bună şi râvna lor, s-au învrednicit să se facă fii ai lui Dumnezeu, să pună mişcări care-i fac să I se adreseze ca unui Tată al lor;
• în cei care în lucrarea lor sunt robi, pune mişcări în inima lor care-i fac să I se adreseze ca unui Stăpân;
• iar în cei care în feluritele lor lucrări sunt străini de El, pune prin măreţia Lui mişcări care-i fac să I se adreseze ca unui Judecător.

Vezi, aşadar, cum însăşi Evanghelia mântuirii rânduieşte aceste trei feluri de legături cu Dumnezeu: aici e numit Tată, acolo Stăpân al casei, iar altundeva Împărat şi Judecător.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici II, Întâia sută a capitolelor despre cunoaştere)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Despre cunoaştere

7. Arătarea timpurilor merge mână în mână cu mişcările corpurilor. Căci unde nu sunt corpuri, acolo nu sunt nici prefaceri, iar unde nu sunt prefaceri, acolo nu este timp, iar unde nu este timp, acolo nu sunt corpuri; iar unde nu sunt corpuri, acolo nu sunt susuri şi josuri în aceeaşi persoană, ci este egalitate în fiecare persoană, potrivit egalităţii fiinţelor necompuse. Dar dacă aici nu e egalitate în cele distincte, există însă forme şi culori prin care va trece contemplarea fiecărei persoane individuale.

8. Firile raţionale au fost învăţate de Creatorul să se folosească de sunetul sensibil al cuvântului încă de la început; şi prima lui folosire a fost să aducă laudă Creatorului pentru lucrurile Sale, cum stă scris în cartea lui Iov (38, 7). Şi noi, oamenii, am primit tot de la Creatorul în chip sensibil sunetele cuvântului sensibil de care să ne folosim, şi el ajunge la noi transmiţându-se din tată în fiu.

9. Cei care spun că vederea Mântuitorului în această lume e alta decât cea a contemplării sunt tovarăşii celor care spun că în lumea viitoare desfătările Împărăţiei Sale se vor gusta în chip sensibil şi acolo se va face uz de elemente şi de grosimea substanţelor. Şi unii şi alţii sunt însă departe de adevăr.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici II, Întâia sută a capitolelor despre cunoaştere)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)