Iubitorul de slavă desartă este un închinător la idoli

1) Unora le place să dea slavei deşarte un loc deo­sebit de mîndrie în înşirarea «Cuvintelor». De aceea şi spun că sînt opt gînduri conducătoare şi susţinătoare ale răutăţii. Grigorie Teologul şi alţii dintre învăţători le-au socotit pe acestea şapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Căci cine mai are mîndrie după ce a biruit slava deşartă? Ele au numai atîta deosebire între ele, cîtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grîul faţă de pîine. Căci primul e începutul, iar al doilea sfîrşitul.
Dar despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine, vom vorbi pe scurt cînd va veni vremea. Căci cel ce încearcă să filozofeze despre aces­tea pe larg, este asemenea celui ce încearcă în zadar să cîntărească vînturile.

2) Slava deşartă este, după natură, schimbarea firii şi strîmbarea moravurilor 555 şi pîndirea a ceea ce poate fi dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor 556, pierderea sudorilor, pîndirea comorii, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mîndriei, îne­carea corăbiei în port, furnica în arie 557. Ea e sub­ţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul 558.

3) Furnica aşteaptă să se isprăvească strînsul grîu­lui şi slava deşartă să se adune bogăţia. Cea dintîi se bucură, ca să fure; iar cea de a doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulţindu-se pă­catul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulţindu-se vir­tutea. Căci uşa celui dintîi e înmulţirea ranelor; iar a celui de al doilea, e bogăţia ostenelilor 559.

6) Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de ară­tare este iubitor de slavă deşartă 562. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui ne­avenită. Căci pe amîndouă le lucrează pentru lauda oa­menilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde în­doit: îşi topeşte şi trupul şi nici nu ia vreo răsplată. (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri)

_____________

555. Un proverb latinesc spune : «Honores mutant mores». Omul mo­dest de pînă ieri, ajuns la un post mai înalt, s-a schimbat peste noapte de nu-l mai cunoşti. I s-a schimbat firea, i s-au strîmbat moravurile. La Veniamin Costache: A lui Evagrie : «Gîndul slavei deşarte e foarte subţire şi stă cu uşurinţă lîngă virtuţi. Cel stăpînit de ea voieşte să arate poporului nevoinţele sale şi vînează slăvirile oamenilor. Înşelîndu-l dracii pe vreunul, fac să-i placă să fie îngrijit de femei, să se atingă mulţimea de hainele lui, ba îl vrăjesc şi cu preoţia; apoi îi place să vadă că oamenii îl caută şi stau în jurul lui şi să cugete că de nu-i va dezlega el, vor fi legaţi şi în cer. Şi după ce l-au înălţat astfel cu nă­dejdi deşarte, zboară de la el lăsîndu-l sau dracului mîndriei ca să-l ispitească, sau celui al întristării care aduce asupra lui gînduri ce se împotrivesc nădejdilor». Alta: «Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuţile sale. Iar propriu trufiei sale este a se înălţa pentru faptele sale şi a dispreţul pe ceilalţi. Iar a celor din lume este că vor să fie slăviţi pentru frumuseţe, pentru bogăţie, pentru stăpînire şi pentru înţelepciune».
556. Toate virtuţile adunate de om prin osteneli sînt întinate ca o căldare de lapte printr-o picătură de petrol.
557. «Slava deşartă e înecarea corăbiei la mal, căci după ce au trecut valurile multelor ispite şi vine încărcată cu multe virtuţi, se îneacă în port, mîndrindu-se pentru ele. E furnica în arie, pentru că risipeşte co­moara virtuţilor, cum fură furnica boabele adunate».
558. «Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă. Dar se izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin luarea aminte mai deasă. Iar semnul izbăvirii e a nu mai ţine minte răul celui ce ne-a vorbit de rău sau celui ce a vorbit prea mult».
559. E un paradox. Înmulţirea virtuţilor deschide uşa slavei deşarte, înmulţirea păcatelor, o alungă. «Mişcîndu-se patimile, alungă slava de­şartă, risipindu-se, o fac să se întoarcă». Aceasta nu înseamnă că tre­buie să ne predăm patimilor pentru a nu ajunge la slava deşartă. Aceasta ar însemna să rămînem în noroi, pentru a nu ne mîndri cu curăţenia. Trebuie să scăpăm de amîndouă. Dar începutul se face prin scăparea de patimi.
562. Ed. V. Costache: a sfîntului Maxim: «În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci cînd voim să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind pururea spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să pierdem şi răsplata». P.G. a sfîntului Vasile: «Ceea ce nu se face pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, orice ar fi aceea, nu are lauda cinstirii lui Dum­nezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre plăcerea oamenilor, pentru vrajbă, pentru pizmă, sau pentru altă vină. De aceea Domnul le numeşte şi fapte ale nedreptăţii, zicînd către cei ce spuneau: «Am mîncat îna­intea Ta» şi celelalte: «Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedrep­tăţii» (Mt. 7, 23). Aceştia sînt cei ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru plăcerile lor». Alta : «Minte deşartă are cel ce vînează lauda de la oameni şi alta nu nădăjduieşte». De la sfîntul Maxim : «Din cele fă­cute de oameni, unele sînt bune prin fire, dar (uneori, n. trad.) nu sînt bune prin cauza lor. De ex., postul, privegherea, rugăciunea, citirea psal­milor, milostenia, iubirea de străini, sînt fapte bune prin fire, dar cînd se fac pentru slava deşartă, nu sînt bune».

Tipuri ale smereniei

“Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.5, cap.9, în Fil.rom., vol.IX, p.150,151)

Plînsul dureros e cel mai hotărîtor leac împotriva nesimţirii

1) Nesimţirea este o simţire omorîtă, atît a trupu­lui cît şi a duhului, care sfîrşeşte în nesimţire, dintr-o boală şi nepăsare îndelungată.
2) Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gîndurilor pătimaşe ce au pus stăpînire pe om (a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei/un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării, şi după naştere o fiică a fiicei sale (529).
3) Cel lipsit de durere (nesimţitul) este fin filozof fără minte (530).

E un tîlcuitor ce se osîndeşte pe sine (531), 

un iubitor de cuvinte potrivnice lui (532), 

învăţător orb la vedere (533). 

Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează de a o zgîndări. 

Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mînca cele ce-l vatămă (534). 

Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei. 

Se mînie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. 

«Fac răul», strigă el, dar stăruie cu rîvnă în a-l face. 

Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. 

Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte.

Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. 

Vorbeşte despre înfrînare şi se luptă pentru lăcomia pîntecelui. 

Fericeşte ascultarea şi e cel dintîi care nu ascultă. 

Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. 

Mîniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mînie, din pricină că s-a amărît; şi adăugînd înfrîngere la înfrîngere, nu simte nimic. 

Citeşte despre judecată şi începe să zîmbească. 

Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea (535). 

Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. 

Laudă rugăciunea şi fuge de ea. 

Săturîndu-se, se căieşte şi după puţină vreme adaugă altă săturare. 

Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. 

Învaţă despre blîndeţe, dar se mînie adeseori chiar în timp ce învaţă despre ea. 

Trezindu-se din somn, suspină, dar lăsîndu-şi capul pe pernă, iarăşi se supune patimii.
Ocărăşte rîsul şi învaţă zîmbind despre plîns. 

Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi cîştige slava prin învinovăţire. 

Priveşte pătimaş la fete şi vorbeşte despre neprihănire. 

Laudă pe cei ce se liniştesc, petrecînd în lume, şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. 

Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe săraci. 

Se face totdeauna pîrîşul său şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spună că nu poate.
(Sf. Ioan Scărarul - treapta a XVII - Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului) 

__________________________

529. Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea, odată născută, naşte, la rîndul ei, uitarea. E ceva obişnuit patimilor, că făcînd pui, aceştia le nasc la rîndul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii pe care-i nasc. «Nesimţirea şi uitarea sînt reciproc maici şi fiice. Iar uitarea e lepădarea aducerii aminte». Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor. Işi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă în lipsa  de orizont. Dar nehrănită de amintirea trecutului şi de gîndul la viitor, viaţa clipei se slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea acestui om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gînduri ce vin de la alţii (din «Man», cum zice Heidegger), oare stăruie, moarte, în el fără să le mai dea viaţă gîndindu-le el însuşi din nou.

530.  Filozofia lui e fixată, rigidă. Ea nu se mai adapă din viaţa in continuă mişcare. El nu mai gîndeşte. El nu mai vibrează din adînc. Mintea lui e moartă. Şi nemaiparticipînd la viaţă, nu mai simte nici durerile şi bucuriile ei, decît spasmodic. Se zice, cînd se recomandă să fii nesimţit, «să fii filozof».

531. Se osîndeşte pe sine din nou, la moarte, prin tîlcuirea sa neschimbată, negîndită continuu.

532.  «Un filolog ce se împotriveşte sie-şi. El foloseşte cuvintele împo­triva vieţii, care îi este necesară. Unul care se împotriveşte cuvintelor şi faptelor sale».

533.  «Cel cu sufletul bolnav şi doritor de a sfătui.pe alţii, e ca.un om orb, care vrea să arate altora drumul». El arată un drum spre nimic, spre moarte. 

534. «Cel ce se dă pe sine de cunoscător, dar nu şi lucrător, boleşte de nesimţire». «Ţine seama că cel ce se osîndeşte pe sine prin cuvinte nu are niciun folos din aceasta, dacă nu va dobîndi şi întoarcerea prin fapte». «Cel ce vorbeşte de dulceaţă, dar nu mănîncă din ea, o arată pe aceea amară».

535. E o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită, ca aceea descrisă la sfîrşitul «Cuvîntului XVI». Ea e proprie mai ales celui nesimţit, în sensul că acela se complace cu voia în această stare. Dar ea e prezentă ”într-un grad mai mare sau mai redus în fiecare. Deci fiecare e într-o oarecare nesimţire sau lipsă de ruşine şi de aceea mereu ameninţat să cadă şi mai mult în ea". Din sfîntul Grigorie de Nyssa : «Cei stăpîniţi covîrşitor de răutate, pierd şi simţirea celor de care pătimesc». Nesimţirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului. E o învîrtoşâre crescîndă a firii. Toate pornirile spre bine, spre eliberare, le înăbuşă. Omoară orice zvîcnire de viaţă adevărată, trăind o moarte din ce în ce mai adînc întipărită şi atotstăpînitoare în sine. Aceasta trebuie lovitâ greu şi mereu ca să fie ea însăşi omorîtă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aci se explică trebuinţa asprei nevoinţe. ”Bunăvoinţa trezită, trecătoare a celui căzut în această moarte nu are putere să-1 elibereze de nesimtire. Plînsul dureros e cel mai hotărîtor leac împotriva ei.