Mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile

Să nu socoteşti nelucrare ieşirea din sine (extazul) a rugăciunii neîmprăştiate, adunate şi îndelungate, pentru motivul că ai lăsat psalmii. Şi mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile. Căci cînd acestea te ajută, ţin locul slujirii. Şi cînd în această slujire ţi se dă darul (harismă) lacri­milor, să nu socoteşti desfătarea adusă de ele ca o ne­lucrare. Căci în harul lacrimilor stă plinătatea rugă­ciunii.

În timpul cînd cugetarea ta e împrăştiată, stăruie mai mult în rugăciune şi în citire.

Dar nu orice scri­ere e de folos. 

Iar mai mult decît faptele, iubeşte li­niştea. 

Preţuieşte citirea, de e cu putinţă, mai mult decît starea în picioare. 

Căci aceasta este izvorul ru­găciunii curate. 

Deci nu te lenevi nicidecum, ci adună-te cu trezvie din împrăştiere. 

Căci rădăcina vieţui­rii este psalmodierea. 

Dar cunoaşte şi aceasta: 

că fap­tele trupului folosesc mai mult decît cîntarea de sti­huri cu împrăştiere. 

Iar întristarea cugetului e mai de preţ decît osteneala trupului. 

In vremea trîndăviei, trezeşte-te şi mişcă-ţi puţin rîvna. 

Căci aceasta deşteaptă mult inima şi încălzeşte gîndurile sufletului. 

În vremea trîndăviei, iuţimea ajută firii, contrar poftei. 

Căci ri­sipeşte răceala sufletului. 

Iar trîndăvia obişnuieşte să vină asupra noastră din aceste pricini: 

fie din îngreunarea pîntecelui, fie din multa lucrare.

Buna rînduială a lucrării este lumina cugetului. 

Nu e altceva mai de preţ decît cunoştinţa. 

Orice rugăciune, ce o aduci noaptea să fie mai de preţ în ochii tăi decît toate faptele de peste zi. 

Să nu-ţi îngreuiezi pîntecele, ca să nu se zăpăcească cugetul tău şi să fii tulburat de împrăştiere cînd te scoli noaptea; şi să se moleşească mădularele tale şi să te afli tu însuţi plin de moliciune femeiască; 

ba şi sufletul să-ţi fie întunecat şi gîndurile tulburi şi să nu le poţi aduna nicidecum în cîntarea sti­hurilor, din pricina întunecării lor.  Atunci gustul tutu­ror va fi amar în tine şi nu ţi se va îndulci cîntarea sti­hurilor, din a cărei felurime mintea obişnuieşte să gus­te, prin sprinteneala şi lumina cugetării. 

Iar cînd buna rînduiala a nopţii se tulbură, mintea se zăpăceşte în lucrarea de zi şi, umblînd în întuneric, nu se desfătează cum trebuie nici de citire. Căci se abate ca un vifor peste gînduri, fie că se ocupă de ru­găciune, fie de meditaţie. Pentru că plăcerea ce se dă ziua nevoitorilor izvorăşte din lucrarea de noapte în mintea cea curată. 

Orice om care n-a făcut cercarea liniştirii îndelungate să nu aştepte să afle în sine ceva mai mult din bunătăţile nevoinţei, chiar de este mare, înţelept şi învăţător şi are multe virtuţi.

Ia seama să nu ţi se slăbească trupul prea mult, ca să prindă putere trîndăvia împotriva ta şi să ţi se ră­cească sufletul din gustarea ei. 

Fiecare trebuie să-şi cîntărească ca într-o cumpănă vieţuirea sa. 

În vremea în care eşti sătul, păzeşte-te de încrederea în tine. 

Şe­derea ta să fie cu neprihănire şi atunci cînd e de trebuinţă. 

Mai ales fii cumpătat şi curat în vremea ci­nei şi ia seama nu numai la gîndurile tale, ci şi la mă­dularele tale. Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor celor bune. 

Arată-ţi Domnului cu sîrguinţă slăbiciunea şi simplitatea ta, 

ca să fii păzit în ru­găciune de părerea de sine cea subţire şi să nu fii lăsat să fii ispitit de lucruri urîte. 

Căci mîndriei îi urmează curvia şi părerii de sine, rătăcirea.

Lucrul mîinilor tale fă-l pentru trebuinţă, mai bine zis pentru a te lega în liniştea ta. 

Să nu slăbeşti încre­derea ta în Purtătorul-de-grijă. 

Căci El rînduieşte în chip luminat cele ale casnicilor Săi. 

El rînduieşte pe cei ce se încred în El, şi nu în mîinile oamenilor, să şadă în pustia nelocuită. 

De te ajută Domnul în cele trupeşti fără să lucrezi, cînd te străduieşti în grija de sufletul tău, se mişcă în tine, din uneltirea ucigaşului diavol, gîndul că pricina acestei purtări de grijă eşti tu. Şi atunci, odată cu gîndul acesta, încetează şi pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine. Şi în ace­eaşi clipă ţîşnesc împotriva ta o mulţime de încercări, fie din părăsirea ta de către Purtătorul-de-grijă, fie din reînnoirea durerilor şi a bolilor mişcate în trupul tău. Şi nu pentru simpla mişcare a acestui gînd te pă­răseşte Dumnezeu, ci pentru că cugetarea ta stăruie în acest gînd. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe om şi nu-l judecă pentru mişcarea fără voie, nici dacă consimţim cu ea o clipă. Pentru că dacă în acea clipă împungem patima şi se iveşte în noi străpungerea, nu ne va pune Domnul la socoteală această negrijă, ci numai pe aceea pe care a primit-o cu adevărat cugetarea noastră şi a căutat la ea cu nesimţire şi apoi a primit-o ca pe una ce se cuvenea şi îi era de folos şi nu a socotit-o ca pe o grijă păgubitoare. Şi noi pururea să ne rugăm Dom­nului aşa:

Rugăciune

Hristoase plinirea adevărului, adevărul Tău să ră­sară în inimile noastre; şi să ştim să umblăm după voia Ta în calea Ta.

***
Cînd un gînd viclean se seamănă în tine, fie privi­tor la cele care sînt departe, fie al obişnuinţei tale de mai înainte şi se arată continuu pe sine minţii, să ştii cu adevărat că-ţi ascunde o cursă. 

De aceea trezeşte-te la vreme şi veghează. 

Iar de este din partea celor de-a dreapta şi bune, cunoaşte că Dumnezeu voieşte în oa­recare fel să-ţi dea ţie viaţa şi de aceea mişcă în tine mereu ceva în afara obiceiului. 

Iar de e un gînd întu­necos şi ai îndoieli cu privire la el şi nu poţi ajunge să ştii limpede de e din cele ale tale, sau de e tîlhar, sau spre ajutor, sau o cursă, ascunzîndu-se sub înfăţişa­rea binelui, să te pregăteşti împotriva lui în rugăciune prelungită şi adîncă, ziua şi noaptea, cu multă prive­ghere. 

Să nu-l respingi, dar nici să nu te învoieşti cu el, ci roagă-te cu sîrguinţă şi cu căldură în privinţa lui. Şi să nu încetezi să chemi pe Domnul. Şi El îţi va arăta ţie de unde este. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 34 - Despre mătănii şi despre altele)

Credinţă şi cunoaştere

Sufletul care umblă pe cărările vieţuirii celei bune şi ale credinţei şi a înaintat mult pe ele, de se întoarce iarăşi la modurile cunoaşterii, îndată şchioapătă în credinţă, şi puterea înţelegătoare a lui e lipsită de ea. Şi această putere nu i se mai poate arăta în înţelegerile ce se înşiruie în sufletul curat ce umblă în ea fără iscodirea celor ce i se întâmplă, prin simplitatea credinţei. Dar sufletul, predat pentru totdeauna lui Dumnezeu prin credinţă şi prin multă cercare (experienţă), primind gustarea şi ajutorul Lui, nu se mai îngrijeşte de sine. Căci uimirea şi tăcerea îi închid gura şi nu mai are puterea să se întoarcă iarăşi la meşteşugirile (modurile, metodele) cunoaşterii sale şi să se mişte în ele, ca nu cumva, prin împotrivirea lor, să se lipsească de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care-l cercetează neîncetat în ascuns şi Se îngrijeşte de el, şi îl însoţeşte în tot felul.

Iar dacă sufletul totuşi face aceasta, a înnebunit, socotindu-se pe sine în stare să-şi poarte el însuşi de grijă prin puterea cunoaşterii sale.

Dimpotrivă, cei în care a răsărit lumina credinţei se sfiesc să se mai roage pentru ei sau să ceară de la Dumnezeu: "Dă-ne nouă aceasta sau depărtează de la noi aceea." Ei nu se mai îngrijesc de ei în niciun fel. Pentru că ei văd cu ochii înţelegători ai credinţei, în tot ceasul, purtarea de grijă părintească umbrindu-i din acel Părinte adevărat, Care covârşeşte în marea Lui dragoste nemăsurată toată dragostea părintească şi poate mai mult decât toţi să ne dea ajutorul cu prisosinţă, mai mult decât cerem, gândim şi înţelegem.

Astfel, cunoaşterea este potrivnică credinţei. Căci credinţa este, în toate ale ei, o dezlegare (o eliberare) de legile cunoaşterii, desigur nu de ale celei duhovniceşti. Căci hotarul ce îngrădeşte cunoaşterea (definiţia ei) este că nu poate face vreun lucru în afară de iscodire şi de cercetare, ci ea cercetează de e cu putinţă să se facă ceea ce gândeşte şi voieşte. Iar credinţa ce e? Când cineva nu se apropie de ea în chip drept, ea nu-l convinge să rămână în ea. (428)

Cunoaşterea nu poate fi adunată fără cercetare şi fără folosirea metodelor. Şi, de aceea, ne îndoim de adevărul ei. (429) 

Iar credinţa cere un cuget curat şi simplu, care e străin de orice meşteşugire şi căutare prin metode. Vezi cum se împotrivesc una alteia? Casa credinţei este o înţelegere de prunc şi o inimă simplă. "Căci în simplitatea inimii lor, zice, au slăvit pe Domnul"(Col. 3, 22). "Şi de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor." (Mt. 18, 3). Iar cunoaşterea este duşmana şi potrivnica acestora două. (430)

Cunoaşterea e îngrăditura (definiţia) firii (431), păzind-o în toate cărările ei. Iar credinţa îşi face călătoria ei mai presus de fire. Cunoaşterea nu încearcă să se apropie de nicio lucrare care nesocoteşte (calcă) firea, ci se ţine departe de ea. Dar credinţa o primeşte cu uşurinţă şi zice: "Pe aspidă şi vasilisc vei călca, şi pe leu vei  sui şi pe balaur vei încăleca" (Ps. 90, 13). Cunoaşterii îi urmează, de aceea, frica (433); iar credinţei îi urmează nădejdea. Căci, cu cât rămâne cineva mai mult la metodele cunoaşterii, cu atât e mai legat de frică şi nu poate să se învrednicească de libertatea de ea. Dar cel ce urmează credinţei e liber şi de sine stăpânitor şi se foloseşte ca un fiu al lui Dumnezeu ân toate faptele lui de libertate, fiind stăpân pe sine. (434). Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu. (435) "Ai voit, zice, şi toate au stătut înaintea ta" (Iov 23, 13). Şi de multe ori poate face toate din cele ce nu sunt. Iar cunoaşterea nu poate face ceva fără materie. Cunoaşterea nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii. Pentru ce? Pentru că firea curgătoare a apei nu primeşte pe spatele ei greutatea trupului şi cel ce se apropie de foc se arde şi, de-ar îndrăzni cineva să se apropie de acestea, s-ar primejdui. (436)

Prin acestea, cunoaşterea e păzită în hotarele firii şi nu se încumetă să treacă peste hotarele ei nicidecum. Iar credinţa trece cu putere peste acestea. (437) Căci zice: "De vei trece prin foc el nu te va arde şi râurile nu vor trece peste tine" (Is. 43, 2). Şi acestea le-a lucrat credinţa de multe ori înaintea întregii zidiri. Chiar dacă s-ar fi dat cunoaşterii putinţa să facă cercarea lor, nu s-ar fi convins. Pentru că mulţi au intrat prin credinţă în foc şi au înfrând puterea arzătoare a focului şi au trecut prin el nevătămaţi; şi au călcat pe spatele mării şi au ajuns la uscat. Şi toate sunt mai presus de fire şi potrivnice modurilor cunoaşterii şi au dovedit-o pe aceasta deşartă în toate modurile şi legile ei.

Ai văzut cum păzeşte cunoaşterea hotarele firii? Şi ai văzut cum se ridică credinţa mai presus de fire şi-şi face acolo calea. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXII. Despre cele trei feluri de cunoaştere)

Să aducem lui Hristos slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le

16) Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de grijă, până ce ne vom face mintea, acest câine iubitor de măcelării şi lacom de mâncare, iubitoare de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncă şi sârguinţă. 

Dar să îndrăznim noi cei împătimiţi şi neputincioşi şi să aducem lui Hristos, cu credinţă neîndoielnică, slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le. Şi negreşit vom primi ajutorul Lui mai presus de vrednicia noastră dacă ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetări. (Cuvântul 1, Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».