Patima zgârceniei e legată cu o mare laşitate

2) Iubirea de arginţi este închinarea la idoli, fiica necredinţei, scuza mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. (513) (Cuvântul XVI - Despre iubire de arginţi şi despre neagonisire)
__
513. În fond, zgârcitul vede în sine numai trupul. De aceea, caută să-i lungească viaţa cât mai mult, vădindu-şi nebunia în această această pornire spre un fel de durată socotită fără sfârşit aici, pe pământ. De aceea, patima zgârceniei e legată cu o mare laşitate. Abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul e infinit mai valoros decât trupul şi că el e nemuritor, dispune de un mai mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup, pentru un suflet nepătat.

Lucrarea cea mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni

20. Nu socoti că e trândăvie multa îngenunchiere în închinarea înaintea lui Dumnezeu, căci nici măcar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuţi, când închinarea întrece toate virtuţile atunci când se prelungeşte la Dumnezeu? E semnul morţii faţă de lume şi, potrivit cuvântului Tâlcuitorului, e calea exactă a întoarcerii (căinţei); e smerirea trupului şi a gândirii, oprirea gândurilor rele, smulgerea dorinţelor, pregătirea în taină (simbolică) a sufletului pentru ieşirea sa desăvârşită din trup (pentru moarte), o imensă năzuinţă spre iubirea lui Dumnezeu: în ea sunt adunate toate cele bune de aici şi viitoare. Să nu fie, aşadar, mică în ochii tăi această lucrare. Dacă poţi, săvârşeşte-o neîncetat şi stăruie numai în ea, tăgăduind orice altceva, chiar şi pe tine însuţi. Dacă te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limbă pământească, fiindcă, îţi spun ţie, cele ce se vor face în tine, vor fi lucruri de negrăit şi uimitoare. E cu adevărat ieşirea desăvârşită din această lume sau mai degrabă din vieţuirea supusă stricăciunii. E sfârşitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor şi împlinirea oricărei virtuţi.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici II, Întâia sută a capitolelor despre cunoaştere)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Crestinul nu urăste pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeste cu vointă de făpturi

18) Nu ne retragem (din lume), pentru ca urîm pe cei ai noştri, sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei[1].

19) Ca în toate celelalte, aşa şi în aceasta ni s-a fă­cut învăţător Domnul. Căci şi El Se arată părăsind adeseori pe părinţii Săi după trup. Pentru că auzind pe unii spunîndu-i: «Mama Ta şi fraţii Te caută» (Mt. 12, 47), bunul nostru învăţător îndată ne-a arătat nouă ura nepătimaşă, zicînd : «Mama Mea şi fraţii Mei sînt cei ce fac voia Tatălui Meu cel din ceruri».

20) Să-ţi fie ţie tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor pă­catelor sale; maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciurie; iar frate, cel ce se oste­neşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul ce duce în sus. Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită adu­cerea aminte de moarte; copii prea iubiţi să-ţi fie suspinurile inimii; ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău; iar ca prieteni, Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi. «Acesta e neamul celor ce caută pe Domnul» (Ps. 23,6).  (Cuvântul 3 - Despre înstrăinare)

---

[1] «Ura este o dispoziţie ascunsă, de scîrbă, faţă de ceva din cele care ne supără. Sau ura este înstrăinarea de ceva neplăcut şi întoarcerea de la cei ce ne supără. Retragerea călugărilor de la cele ale lor, nu se face pentru niciunul din aceste motive». Se face aci o fină deosebire între ură şi ură. Călugărul — şi în general creştinul — nu urăşte pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeşte cu voinţă de făpturi. Şi dat fiind că păcatul slăbeşte şi strîmbă existenţa, călugărul sau creştinul, urînd păcatul şi ferindu-se de el şi de prilejurile lui, iubeşte existenţa mai mult decît cei ce aprobă păcatele şi se lasă prinşi în ele, pentru că vrea să apere existenţa întreagă, sau o vrea mereu sporită în Dumnezeu şi ferită de strîmbarea şi de slăbirea ei prin păcat, sau prin ieşirea egoistă şi mîndră din legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

Există o minte trupească, dar şi o minte duhovnicească

B-l . O raţiune se deosebeşte de altă raţiune iar un om e mai de cinste decât altul. Şi mi se pare că toate realităţile văzute sunt opuse şi străine faţă de cele raţionale. Şi într-adevăr există o minte care călătoreşte şi aleargă până la cer înaintând pe calea gândurilor curate şi prin acestea atinge cărările şi drumurile pregătite sfinţilor în ceruri. Şi există o altă minte care înaintează târându-se pe pământ şi tăvălindu-se pe căile mlăştinoase ale poftelor trupeşti. Există o minte trupească, dar şi o minte duhovnicească. Diferă însă mult raţiunea duhovnicească de aceea trupească.

B-2. Tot aşa-i şi între vieţuitoare. Cele înaripate zboară uşor atingând văzduhul şi despicându-l printr-un zbor uşor, aerul însuşi uşurându-le, căci atunci, când bat din aripi, ele atrag la sine un curent de aer care le susţine şi le însoţeşte zborul. Dar aceste zburătoare, dacă ar fi lipsite de aripi şi ţinute la pământ, chiar dacă ar dori să se-nalţe în văzduh, n-ar reuşi. Tot aşa stau lucrurile şi cu mintea care s-a curăţit (de patimi) şi a primit aripi duhovniceşti; ea se ridică la cer cu tot elanul, fiind atrasă de aerul dumnezeiesc, pe când mintea animală, sălbatică şi materială nu poate să sesizeze o raţiune mai înaltă şi ordonată mai dinainte. (Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 3)

Sf. Macarie Egipteanul