Leastvita: martie 2012

De iubire nu e capabilă decît persoana fată de altă persoană

13) Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunînd că umblăm pe calea strîmtă şi plină de necazuri, să ne rătăcim ţinînd pe cealaltă lată şi largă (Mt. 7, 13—14)[1]. Calea strîmtă ţi-o va pricinui întristarea pîntecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pîinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în rîs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dispreţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bîrfirilor fără supărare, răbdarea fără mînie a neluării în seamă, primirea ocărilor cu smerenie. Fericiţi sînt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor[2]. (Cuvântul 2 - Despre despătimire)

[1] «Căi, a numit Scriptura virtuţile. Dar cea mai mare dintre toate virtuţile e iubirea. De aceea zice Apostolul: «Şi vă arăt eu vouă o cale mai presus de orice altă cale» (I Cor. 12, 21). Aceasta convinge să se dispreţuiască toate cele stricăcioase (luate în ele înseşi) şi nu pune pe cele vremelnice mai presus de cele veşnice». Căci numai Persoana veşnică a lui Dumnezeu ne poate iubi veşnic şi ne poate susţine veşnic în viaţă, satisfăcînd setea noastră de iubire nesfîrşită. Căci iubirea se cere după nesfîrşire şi de iubire nu e capabilă decît persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta arată că persoanele sînt pentru eternitate.

[2] Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii. Căci iubirea de sine nu e strîmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar «necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte. De aceea, fericiţi sînt cei ce umblă pe calea cea plină de necazuri». Ei se strîmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rînd pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobîndind în schimb iubirea lor.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

Crestinul nu urăste pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeste cu vointă de făpturi

18) Nu ne retragem (din lume), pentru ca urîm pe cei ai noştri, sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei[1].

19) Ca în toate celelalte, aşa şi în aceasta ni s-a făcut învăţător Domnul. Căci şi El Se arată părăsind adeseori pe părinţii Săi după trup. Pentru că auzind pe unii spunîndu-i: «Mama Ta şi fraţii Te caută» (Mt. 12, 47), bunul nostru învăţător îndată ne-a arătat nouă ura nepătimaşă, zicînd : «Mama Mea şi fraţii Mei sînt cei ce fac voia Tatălui Meu cel din ceruri».

20) Să-ţi fie ţie tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor păcatelor sale; maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciurie; iar frate, cel ce se osteneşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul ce duce în sus. Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită aducerea aminte de moarte; copii prea iubiţi să-ţi fie suspinurile inimii; ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău; iar ca prieteni, Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi. «Acesta e neamul celor ce caută pe Domnul» (Ps. 23,6). (Cuvântul 3 - Despre înstrăinare)

[1] «Ura este o dispoziţie ascunsă, de scîrbă, faţă de ceva din cele care ne supără. Sau ura este înstrăinarea de ceva neplăcut şi întoarcerea de la cei ce ne supără. Retragerea călugărilor de la cele ale lor, nu se face pentru niciunul din aceste motive». Se face aci o fină deosebire între ură şi ură. Călugărul — şi în general creştinul — nu urăşte pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeşte cu voinţă de făpturi. Şi dat fiind că păcatul slăbeşte şi strîmbă existenţa, călugărul sau creştinul, urînd păcatul şi ferindu-se de el şi de prilejurile lui, iubeşte existenţa mai mult decît cei ce aprobă păcatele şi se lasă prinşi în ele, pentru că vrea să apere existenţa întreagă, sau o vrea mereu sporită în Dumnezeu şi ferită de strîmbarea şi de slăbirea ei prin păcat, sau prin ieşirea egoistă şi mîndră din legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A-ti închipui că esti ceva, nu te lasă să si fii cu adevărat

12) Cînd ne despărţim de cele ale noastre pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă şi ne cîştigăm puţină evlavie, sau străpungere (umilinţă), sau înfrînare, gîndurile deşertăciunii[1], ivindu-se, ne îndeamnă iarăşi să plecăm în lume, spre zidirea multora, chipurile, spre pildă şi folos celor ce au cunoscut faptele noastre păcătoase[2]. Iar dacă sîntem şi pricepuţi în cuvînt şi în cunoştinţa simplă[3], acestea ne îndeamnă să ne întoarcem în lume ca mîntuitori de suflete şi ca învăţători, pentru ca ceea ce am adunat cum se cuvine în port, să risipim în largul mării[4]. (Cuvântul 3 - Despre înstrăinare)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

[1] «Numeşte gînduri ale deşertăciunii pe cele ale închipuirii de sine, care fac, pe cei ce le au, iubitori de arătare şi de slavă. Căci a-ţi închipui că eşti ceva, nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă». Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci cînd nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea e împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie. Şi cu acestea nu se poate clădi nimic. Pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti trainic.

[2] Legăturile cu cele ale sale au prefăcut pe soţia lui Lot în stîlp de sare. Legăturile cu cele străine au lipsit pe Esau de drepturile întîiului născut. Lanţurile voilor proprii au lăsat casele poporului în pustiu. Lanţul avuţiilor a omorît pe Izabela. Iar cel ce s-a izbăvit de acestea a aflat cu adevărat cortul iubitor de străini şi viaţa lui Avraam, cel ce s-a înstrăinat. De toate cele pămînteşti, care par să ne fie casă statornică de odihnă, trebuie să ne desprindem, ca să aflăm odihna veşnică in cortul lui Avraam, cel ce s-a înstrăinat de locul lui de baştină.

[3] Cunoştinţă simplă e cunoştinţa neînsoţită de pilda vieţii şi deci fără putere să schimbe în bine pe cei ce o ascultă.

[4] «Observă că nu s-a întîmplat o întoarcere spre lucruri, ci numai cugetarea a plutit spre raţiunile lucrurilor. De aceea s-a şi osîndit. Căci nu în Egipt, ci în locurile din jurul Egiptului a coborît mintea poporului». Scolia din ed. 1970 adaogă: «Aşa şi tu, călugăre, să nu crezi că te-ai înstrăinat, cînd şezînd în munte şi în mînăstire, îţi laşi cugetarea să rătăcească şi mintea să se împletească cu lucrurile nefolositoare ale vieţii şi cu plăcerile şi cu împătimirea de lume; ci odihneşte-te întru pomenirea lui Dumnezeu».

Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va tine praznicul

2) Lăcomia stomacului este făţărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. Astupându-se un canal, se deschide altul. închizându-l pe acesta, se rabde. Căci răbdarea, îndelunga-răbdare şi iubirea mulţumeşte pentru osteneli şi greutăţi. Iar trândăvia şi nepăsarea şi pofta de tihnă caută locul unde sunt slăvite. Din multa slavă însă slăbesc simţurile. Şi în chip necesar sunt luate în robia patimilor şi pierd înfrânarea ascunsă, prin împrăştiere şi săturare».

4) Se bucură iudeul de sâmbătă şi de sărbătoare şi monahul lacom, de sâmbătă şi de duminică. Se gândeşte cu mult timp înainte de Paşti şi pregăteşte mâncările cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va ţine praznicul*, pe când robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovniceşti se va îmbogăţi.

Sosind un străin, lacomul se porneşte spre agapă din lăcomia pîntecelui şi dezlegarea pentru sine o socoteşte drept mîngîierea fratelui**. Se gîndeşte să dezlege la vin pentru venirea unor oaspeţi şi, socotind că ascunde virtutea, se face robul patimii***. (Cuvântul 14 - Despre pântecele atotlăudat şi tiran)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

__________
* «Nu cu băuturi de vin trebuie prăznuite sărbătorile, ci cu în înnoirea minţii şi cu curăţia sufletului. Dar cel lacom de bucate şi băutorul de vin mai mult mânie pe întâistătătorul sărbătorii», sau pe Hristos, sau pe sfântul prăznuit
** «Se întâmplă uneori că cel ce împlineşte porunca slujeşte patimii şi nimiceşte fapta bună prin gânduri viclene». Alto .- «Dumnezeu judecă faptele după gânduri. Căci se zice : «Să-ţi dea Dumnezeu după inima ta» (Ps. 19, 5).
*** «Se face bătaia de joc a dracilor cel ce se ia după părerea sa şi voieşte să legiuiască de la sine împotriva celor poruncite»