Firea noastra se regaseste deplin cand se uita pe sine

5) ”In toate straluceste soarele cu imbelsugare. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta, pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea (561). Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si e cel din centru.”  (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri, p 268)
______________________
Nota 561: Vedem si aci pe autor descriind cu acelasi talent extraordinar, de fin analist al complexelor stari sufletesti, aceeasi impletire contradictorie intre patima si nazuinta cea buna, ca si in alte <<Cuvinte>> (de ex in cuv XV). Fiecare floare morala sau virtute are umbra ei in slava desarta. Aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima e asa de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu ea, luptam cu firea noastra si e greu sa luptam cu ea. Numai o intelegere radicala a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare, pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si deplin conforma cu ea: la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe Care Il iubesti desavarsit.

Din acestea se iveşte libertatea omului adevărat

Temelia tuturor bunătăţilor şi eliberarea sufletu­lui din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă, e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrînării pîntecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o medi­taţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu (146). 

De aci ur­mează supunerea simţurilor. 

Din ea, trezvia minţii. 

Prin aceasta se îmblînzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. 

Aceasta aduce blîndeţea gîndurilor. 

Din acea­sta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. 

De aci vine străduinţa spre faptele iubirii. 

Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri. 

Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrînează cu desăvîrşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea.

Din aceasta vine ve­derea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de de­parte. 

De aci, înţelesurile tainelor mai adînci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumneze­ieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti, de puterile sfinte şi vederile adevărate, de nălucirile deşarte. 

Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii (147); adică frica ce taie nepăsarea şi trîndăvia. 

După ea se iveşte flacăra rîvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică. 

Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare, şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele (148). 

Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hris­tos în împărăţia cerurilor (149). 

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X - CUVÎNTUL XXVI - Despre postul neîncetat şi despre stăruirea într-un loc)

___________________

146. încă acest părinte ştia de şederea' nemişcată într-un scaun şi de cugetarea la Dumnezeu, sau de rugăciunea neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumă­rate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea su­fletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ri­dicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria de­plină şi în veci neîntreruptă.

Despre deosebirile dragostei

Iubirea ce se iveşte din unele lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumi­na ei; sau ca un pîrîu ce se naşte dintr-o ploaie, a că­rui curgere încetează atunci cînd ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe Dumne­zeu e ca un izvor ce ţîşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se opreşte (căci El singur este izvorul iu­birii) şi al cărui conţinut nu se va isprăvi niciodată. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 32 - Despre deosebirile dragostei)

De iubire nu e capabilă decît persoana fată de altă persoană

13) Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunînd că umblăm pe calea strîmtă şi plină de ne­cazuri, să ne rătăcim ţinînd pe cealaltă lată şi largă (Mt. 7, 13—14)[1]. Calea strîmtă ţi-o va pricinui întris­tarea pîntecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pîinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în rîs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dis­preţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bîrfirilor fără supărare, răb­darea fără mînie a neluării în seamă, primirea ocări­lor cu smerenie. Fericiţi sînt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor[2]. (Cuvântul 2 - Despre despătimire)

---

[1] «Căi, a numit Scriptura virtuţile. Dar cea mai mare dintre toate virtuţile e iubirea. De aceea zice Apostolul: «Şi vă arăt eu vouă o cale mai presus de orice altă cale» (I Cor. 12, 21). Aceasta convinge să se dis­preţuiască toate cele stricăcioase (luate în ele înseşi) şi nu pune pe cele vremelnice mai presus de cele veşnice». Căci numai Persoana veşnică a lui Dumnezeu ne poate iubi veşnic şi ne poate susţine veşnic în viaţă, satisfăcînd setea noastră de iubire nesfîrşită. Căci iubirea se cere după nesfîrşire şi de iubire nu e capabilă decît persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta arată că persoanele sînt pentru eternitate.

[2] Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii. Căci iubirea de sine nu e strîmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar «necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte. De aceea, fericiţi sînt cei ce umblă pe calea cea plină de necazuri». Ei se strîmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rînd pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobîndind în schimb iubirea lor.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».