Zorile duhovnicești

"Cine-şi păzeşte inima sa de patimi, acela în fiecare clipă Îl vede pe Domnul. 

La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela aruncă demonii de la sine şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. 

Cine în fiecare clipă îşi supraveghează sufletul său, inima aceluia se va veseli de descoperiri. 

Cine-şi concentrează privirea minţii sale înlăuntrul său, acela vede în sine zorile cele duhovniceşti. Cine urăşte orice risipire a minţii, acela vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale." (Ep. Teofan, Q 46). 

"Patimile se dezrădăcinează şi se pun pe fugă, printr-o neîncetată adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoară pe ele. 

Cine doreşte să-L vadă pe Domnul înlăuntrul său, acela adaugă silinţa ca să-şi cureţe inima sa, printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. 

Şi astfel, având ochii minţii sale luminaţi, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. 

Ce se petrece cu peştele ieşit din apă, acelaş lucru se petrece şi cu mintea, care a părăsit aducerea aminte de Dumnezeu şi se risipeşte cu aducerea aminte de lume." (Ep. Teofan Q 51).  (Sf. Isaac Sirul din Sbornicul. Lucrarea mintii. Despre rugaciunea lui Iisus-vol I, Ed Reîntregirea - Alba-Iulia, p. 306)

Vrăjmaşul nu şopteşte gânduri necorespunzătoare celui ce le primeşte

15) În cei începători, căderile (trupeşti) se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de la mijloc, şi din mândrie, deşi aceasta se întâmplă şi celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.

24) Să luăm seama şi la vrăjmaşii noştri cunoscuţi cu mintea (inteligibili), căci, ca într-un război văzut, fiecare din ei îşi are locul său în lupta lor împotriva noastră, rânduindu-i-se să împlinească o lucrare deosebită, lucru care ne minunează(471).

***

471. Vrăjmaşul văzând pe fiecare mai aplecat spre ceva şi mai uşor de cucerit de ceva, întinde curse prin acel lucru, ţinând seama de obişnuinţa, de vârsta, de felul lui, de loc. El nu şopteşte gânduri necorespunzătoare celui ce le primeşte, ci corespunzătoare cu el şi uşor de împlinit. Aceasta ca să atragă pe cel războit spre un lucru dorit şi uşor de împlinit.

(CUVINTUL XV - Despre curăţia şi neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi, prin osteneli şi sudori)

Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire

2) Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor. Neprihănit este cel ce chiar şi în visuri nu simte nicio mişcare (a patimii), sau o schimbare a stării sale. Neprihănit este cel care a dobândit o desăvârşită nesimţire faţă de deosebirea între trupuri(455). Aceasta este regula şi definiţia desăvârşită a atotcuratei curăţii, să fie cu aceeaşi stare de suflet faţă de trupurile însufleţite şi neînsufleţite, cuvântătoare şi necuvântătoare.

3) Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoinţă să nu creadă că şi-a agonisit-o singur. Căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă Cel mai presus de fire. Căci ceea ce este mai mic se biruieşte, fără îndoială, de ceea ce este mai mare.

Începutul curăţiei e neîncuviinţarea gândului şi trecerea multor ani, neînsoţită de chipuri(456). Mijlocul ei este mişcarea firească spre mulţime de gânduri şi numai atât, fără ca acestea să ia chip, şi izbăvite de scurgere. Iar sfârşitul ei este moartea (faţă de aceste mişcări), înainte de moartea gândurilor(457).

***

455. În fond, neprihănirea aceasta este fecioria atât trupească cât şi sufletească.

456. Mişcările naturale fără chipuri ale trupului în visuri vestesc sănătatea sufletului în oarecare măsură. Dar fixarea chipurilor e semn al bolii. Iar arătarea unor persoane nedeterminate socoteşte ca simbol al patimii. Iar arătarea celor determinate este a unei boli de curând.

457. Gândurile se mai pot ivi în minte, dar trupul nu mai simte nicio mişcare faţă de ele.

(CUVINTUL XV - Despre curăţia şi neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi, prin osteneli şi sudori)

Curăţia nu e o indiferenţă, ci un foc duhovnicesc

1) Curăţia (castitatea) este o însuşire a firii netru­peşti. Curăţia este casa prea iubită a lui Hristos şi cerul pe 

pămînt al inimii. Curăţia este tăgăduirea mai presus de fire a firii şi o întrecere adevărată şi minu­nată a trupului muritor şi stricăcios cu cei netru­peşti ⁴⁵³. Curat este cel ce a respins de la sine dragostea prin dragoste şi a stins focul material prin focul nema­terial ⁴⁵⁴.

***

453. Prin creaţie, oamenii au primit o însuşire proprie firii netrupeşti, iar după ieşirea din păcat îşi însuşesc din nou această calitate şi se fac familiari îngerilor.

454. Curăţia nu e o indiferenţă, o lipsă de vigoare, ci un foc duhovnicesc, care copleşeşte fierbinţeala întinată a trupului. "Totdeauna dorinţa celor mai mari, având în stăpânirea şi în puterea ei bucuria celor dorite, sileşte la dispreţuirea şi depărtarea celor mai mici, cum au arătat toţi îngerii."

(CUVINTUL XV - Despre curăţia şi neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi, prin osteneli şi sudori)