Iubitorul de slavă desartă este un închinător la idoli

1) Unora le place să dea slavei deşarte un loc deo­sebit de mîndrie în înşirarea «Cuvintelor». De aceea şi spun că sînt opt gînduri conducătoare şi susţinătoare ale răutăţii. Grigorie Teologul şi alţii dintre învăţători le-au socotit pe acestea şapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Căci cine mai are mîndrie după ce a biruit slava deşartă? Ele au numai atîta deosebire între ele, cîtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grîul faţă de pîine. Căci primul e începutul, iar al doilea sfîrşitul.
Dar despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine, vom vorbi pe scurt cînd va veni vremea. Căci cel ce încearcă să filozofeze despre aces­tea pe larg, este asemenea celui ce încearcă în zadar să cîntărească vînturile.

2) Slava deşartă este, după natură, schimbarea firii şi strîmbarea moravurilor 555 şi pîndirea a ceea ce poate fi dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor 556, pierderea sudorilor, pîndirea comorii, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mîndriei, îne­carea corăbiei în port, furnica în arie 557. Ea e sub­ţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul 558.

3) Furnica aşteaptă să se isprăvească strînsul grîu­lui şi slava deşartă să se adune bogăţia. Cea dintîi se bucură, ca să fure; iar cea de a doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulţindu-se pă­catul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulţindu-se vir­tutea. Căci uşa celui dintîi e înmulţirea ranelor; iar a celui de al doilea, e bogăţia ostenelilor 559.

6) Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de ară­tare este iubitor de slavă deşartă 562. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui ne­avenită. Căci pe amîndouă le lucrează pentru lauda oa­menilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde în­doit: îşi topeşte şi trupul şi nici nu ia vreo răsplată. (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri)

_____________

555. Un proverb latinesc spune : «Honores mutant mores». Omul mo­dest de pînă ieri, ajuns la un post mai înalt, s-a schimbat peste noapte de nu-l mai cunoşti. I s-a schimbat firea, i s-au strîmbat moravurile. La Veniamin Costache: A lui Evagrie : «Gîndul slavei deşarte e foarte subţire şi stă cu uşurinţă lîngă virtuţi. Cel stăpînit de ea voieşte să arate poporului nevoinţele sale şi vînează slăvirile oamenilor. Înşelîndu-l dracii pe vreunul, fac să-i placă să fie îngrijit de femei, să se atingă mulţimea de hainele lui, ba îl vrăjesc şi cu preoţia; apoi îi place să vadă că oamenii îl caută şi stau în jurul lui şi să cugete că de nu-i va dezlega el, vor fi legaţi şi în cer. Şi după ce l-au înălţat astfel cu nă­dejdi deşarte, zboară de la el lăsîndu-l sau dracului mîndriei ca să-l ispitească, sau celui al întristării care aduce asupra lui gînduri ce se împotrivesc nădejdilor». Alta: «Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuţile sale. Iar propriu trufiei sale este a se înălţa pentru faptele sale şi a dispreţul pe ceilalţi. Iar a celor din lume este că vor să fie slăviţi pentru frumuseţe, pentru bogăţie, pentru stăpînire şi pentru înţelepciune».
556. Toate virtuţile adunate de om prin osteneli sînt întinate ca o căldare de lapte printr-o picătură de petrol.
557. «Slava deşartă e înecarea corăbiei la mal, căci după ce au trecut valurile multelor ispite şi vine încărcată cu multe virtuţi, se îneacă în port, mîndrindu-se pentru ele. E furnica în arie, pentru că risipeşte co­moara virtuţilor, cum fură furnica boabele adunate».
558. «Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă. Dar se izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin luarea aminte mai deasă. Iar semnul izbăvirii e a nu mai ţine minte răul celui ce ne-a vorbit de rău sau celui ce a vorbit prea mult».
559. E un paradox. Înmulţirea virtuţilor deschide uşa slavei deşarte, înmulţirea păcatelor, o alungă. «Mişcîndu-se patimile, alungă slava de­şartă, risipindu-se, o fac să se întoarcă». Aceasta nu înseamnă că tre­buie să ne predăm patimilor pentru a nu ajunge la slava deşartă. Aceasta ar însemna să rămînem în noroi, pentru a nu ne mîndri cu curăţenia. Trebuie să scăpăm de amîndouă. Dar începutul se face prin scăparea de patimi.
562. Ed. V. Costache: a sfîntului Maxim: «În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci cînd voim să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind pururea spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să pierdem şi răsplata». P.G. a sfîntului Vasile: «Ceea ce nu se face pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, orice ar fi aceea, nu are lauda cinstirii lui Dum­nezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre plăcerea oamenilor, pentru vrajbă, pentru pizmă, sau pentru altă vină. De aceea Domnul le numeşte şi fapte ale nedreptăţii, zicînd către cei ce spuneau: «Am mîncat îna­intea Ta» şi celelalte: «Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedrep­tăţii» (Mt. 7, 23). Aceştia sînt cei ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru plăcerile lor». Alta : «Minte deşartă are cel ce vînează lauda de la oameni şi alta nu nădăjduieşte». De la sfîntul Maxim : «Din cele fă­cute de oameni, unele sînt bune prin fire, dar (uneori, n. trad.) nu sînt bune prin cauza lor. De ex., postul, privegherea, rugăciunea, citirea psal­milor, milostenia, iubirea de străini, sînt fapte bune prin fire, dar cînd se fac pentru slava deşartă, nu sînt bune».

Mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile

Să nu socoteşti nelucrare ieşirea din sine (extazul) a rugăciunii neîmprăştiate, adunate şi îndelungate, pentru motivul că ai lăsat psalmii. Şi mai mult decît îndeletnicirea cu stihurile, iubeşte în rugăciune mătăniile. Căci cînd acestea te ajută, ţin locul slujirii. Şi cînd în această slujire ţi se dă darul (harismă) lacri­milor, să nu socoteşti desfătarea adusă de ele ca o ne­lucrare. Căci în harul lacrimilor stă plinătatea rugă­ciunii.

În timpul cînd cugetarea ta e împrăştiată, stăruie mai mult în rugăciune şi în citire.

Dar nu orice scri­ere e de folos. 

Iar mai mult decît faptele, iubeşte li­niştea. 

Preţuieşte citirea, de e cu putinţă, mai mult decît starea în picioare. 

Căci aceasta este izvorul ru­găciunii curate. 

Deci nu te lenevi nicidecum, ci adună-te cu trezvie din împrăştiere. 

Căci rădăcina vieţui­rii este psalmodierea. 

Dar cunoaşte şi aceasta: 

că fap­tele trupului folosesc mai mult decît cîntarea de sti­huri cu împrăştiere. 

Iar întristarea cugetului e mai de preţ decît osteneala trupului. 

In vremea trîndăviei, trezeşte-te şi mişcă-ţi puţin rîvna. 

Căci aceasta deşteaptă mult inima şi încălzeşte gîndurile sufletului. 

În vremea trîndăviei, iuţimea ajută firii, contrar poftei. 

Căci ri­sipeşte răceala sufletului. 

Iar trîndăvia obişnuieşte să vină asupra noastră din aceste pricini: 

fie din îngreunarea pîntecelui, fie din multa lucrare.

Buna rînduială a lucrării este lumina cugetului. 

Nu e altceva mai de preţ decît cunoştinţa. 

Orice rugăciune, ce o aduci noaptea să fie mai de preţ în ochii tăi decît toate faptele de peste zi. 

Să nu-ţi îngreuiezi pîntecele, ca să nu se zăpăcească cugetul tău şi să fii tulburat de împrăştiere cînd te scoli noaptea; şi să se moleşească mădularele tale şi să te afli tu însuţi plin de moliciune femeiască; 

ba şi sufletul să-ţi fie întunecat şi gîndurile tulburi şi să nu le poţi aduna nicidecum în cîntarea sti­hurilor, din pricina întunecării lor.  Atunci gustul tutu­ror va fi amar în tine şi nu ţi se va îndulci cîntarea sti­hurilor, din a cărei felurime mintea obişnuieşte să gus­te, prin sprinteneala şi lumina cugetării. 

Iar cînd buna rînduiala a nopţii se tulbură, mintea se zăpăceşte în lucrarea de zi şi, umblînd în întuneric, nu se desfătează cum trebuie nici de citire. Căci se abate ca un vifor peste gînduri, fie că se ocupă de ru­găciune, fie de meditaţie. Pentru că plăcerea ce se dă ziua nevoitorilor izvorăşte din lucrarea de noapte în mintea cea curată. 

Orice om care n-a făcut cercarea liniştirii îndelungate să nu aştepte să afle în sine ceva mai mult din bunătăţile nevoinţei, chiar de este mare, înţelept şi învăţător şi are multe virtuţi.

Ia seama să nu ţi se slăbească trupul prea mult, ca să prindă putere trîndăvia împotriva ta şi să ţi se ră­cească sufletul din gustarea ei. 

Fiecare trebuie să-şi cîntărească ca într-o cumpănă vieţuirea sa. 

În vremea în care eşti sătul, păzeşte-te de încrederea în tine. 

Şe­derea ta să fie cu neprihănire şi atunci cînd e de trebuinţă. 

Mai ales fii cumpătat şi curat în vremea ci­nei şi ia seama nu numai la gîndurile tale, ci şi la mă­dularele tale. Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor celor bune. 

Arată-ţi Domnului cu sîrguinţă slăbiciunea şi simplitatea ta, 

ca să fii păzit în ru­găciune de părerea de sine cea subţire şi să nu fii lăsat să fii ispitit de lucruri urîte. 

Căci mîndriei îi urmează curvia şi părerii de sine, rătăcirea.

Lucrul mîinilor tale fă-l pentru trebuinţă, mai bine zis pentru a te lega în liniştea ta. 

Să nu slăbeşti încre­derea ta în Purtătorul-de-grijă. 

Căci El rînduieşte în chip luminat cele ale casnicilor Săi. 

El rînduieşte pe cei ce se încred în El, şi nu în mîinile oamenilor, să şadă în pustia nelocuită. 

De te ajută Domnul în cele trupeşti fără să lucrezi, cînd te străduieşti în grija de sufletul tău, se mişcă în tine, din uneltirea ucigaşului diavol, gîndul că pricina acestei purtări de grijă eşti tu. Şi atunci, odată cu gîndul acesta, încetează şi pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine. Şi în ace­eaşi clipă ţîşnesc împotriva ta o mulţime de încercări, fie din părăsirea ta de către Purtătorul-de-grijă, fie din reînnoirea durerilor şi a bolilor mişcate în trupul tău. Şi nu pentru simpla mişcare a acestui gînd te pă­răseşte Dumnezeu, ci pentru că cugetarea ta stăruie în acest gînd. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe om şi nu-l judecă pentru mişcarea fără voie, nici dacă consimţim cu ea o clipă. Pentru că dacă în acea clipă împungem patima şi se iveşte în noi străpungerea, nu ne va pune Domnul la socoteală această negrijă, ci numai pe aceea pe care a primit-o cu adevărat cugetarea noastră şi a căutat la ea cu nesimţire şi apoi a primit-o ca pe una ce se cuvenea şi îi era de folos şi nu a socotit-o ca pe o grijă păgubitoare. Şi noi pururea să ne rugăm Dom­nului aşa:

Rugăciune

Hristoase plinirea adevărului, adevărul Tău să ră­sară în inimile noastre; şi să ştim să umblăm după voia Ta în calea Ta.

***
Cînd un gînd viclean se seamănă în tine, fie privi­tor la cele care sînt departe, fie al obişnuinţei tale de mai înainte şi se arată continuu pe sine minţii, să ştii cu adevărat că-ţi ascunde o cursă. 

De aceea trezeşte-te la vreme şi veghează. 

Iar de este din partea celor de-a dreapta şi bune, cunoaşte că Dumnezeu voieşte în oa­recare fel să-ţi dea ţie viaţa şi de aceea mişcă în tine mereu ceva în afara obiceiului. 

Iar de e un gînd întu­necos şi ai îndoieli cu privire la el şi nu poţi ajunge să ştii limpede de e din cele ale tale, sau de e tîlhar, sau spre ajutor, sau o cursă, ascunzîndu-se sub înfăţişa­rea binelui, să te pregăteşti împotriva lui în rugăciune prelungită şi adîncă, ziua şi noaptea, cu multă prive­ghere. 

Să nu-l respingi, dar nici să nu te învoieşti cu el, ci roagă-te cu sîrguinţă şi cu căldură în privinţa lui. Şi să nu încetezi să chemi pe Domnul. Şi El îţi va arăta ţie de unde este. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 34 - Despre mătănii şi despre altele)

Rugăciune

Câtă vreme simţi lâncezeală la rugăciune (akedie) şi slujbă, uşa vieţii nu s-a deschis încă întru tine. Leacul împotriva acestui întuneric se naşte din însăşi osteneala care însoţeşte rugăciunea. Când te lupţi şi stărui în ea, vei simţi numaidecât ajutorul care vine de la rugăciune, cu condiţia să nu fie înlăuntrul tău un motiv de îngrijorare care vine din afară sau pentru cineva. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Cuvântul 6 - Al aceluiaşi Mar Isaak, Despre semnele adevărate ale vieţii/mântuirii şi despre adevărata alipire de Dumnezeu care se iveşte în suflet)

Crestinul nu urăste pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeste cu vointă de făpturi

18) Nu ne retragem (din lume), pentru ca urîm pe cei ai noştri, sau locurile. Să nu fie! Ci ca să scăpăm de vătămarea ce ne vine de la ei[1].

19) Ca în toate celelalte, aşa şi în aceasta ni s-a fă­cut învăţător Domnul. Căci şi El Se arată părăsind adeseori pe părinţii Săi după trup. Pentru că auzind pe unii spunîndu-i: «Mama Ta şi fraţii Te caută» (Mt. 12, 47), bunul nostru învăţător îndată ne-a arătat nouă ura nepătimaşă, zicînd : «Mama Mea şi fraţii Mei sînt cei ce fac voia Tatălui Meu cel din ceruri».

20) Să-ţi fie ţie tată cel ce poate şi voieşte să se ostenească împreună cu tine în uşurarea sarcinilor pă­catelor sale; maică, străpungerea inimii, care poate să te spele pe tine de întinăciurie; iar frate, cel ce se oste­neşte împreună cu tine şi se întrece cu tine pe drumul ce duce în sus. Agoniseşte-ţi ca soţie nedespărţită adu­cerea aminte de moarte; copii prea iubiţi să-ţi fie suspinurile inimii; ca slujitor agoniseşte-ţi trupul tău; iar ca prieteni, Sfintele Puteri, care în vremea ieşirii (sufletului) pot să te ajute, dacă se vor face prietenii tăi. «Acesta e neamul celor ce caută pe Domnul» (Ps. 23,6).  (Cuvântul 3 - Despre înstrăinare)

---

[1] «Ura este o dispoziţie ascunsă, de scîrbă, faţă de ceva din cele care ne supără. Sau ura este înstrăinarea de ceva neplăcut şi întoarcerea de la cei ce ne supără. Retragerea călugărilor de la cele ale lor, nu se face pentru niciunul din aceste motive». Se face aci o fină deosebire între ură şi ură. Călugărul — şi în general creştinul — nu urăşte pe cele ce există ca atare, ci păcatul prin care se alipeşte cu voinţă de făpturi. Şi dat fiind că păcatul slăbeşte şi strîmbă existenţa, călugărul sau creştinul, urînd păcatul şi ferindu-se de el şi de prilejurile lui, iubeşte existenţa mai mult decît cei ce aprobă păcatele şi se lasă prinşi în ele, pentru că vrea să apere existenţa întreagă, sau o vrea mereu sporită în Dumnezeu şi ferită de strîmbarea şi de slăbirea ei prin păcat, sau prin ieşirea egoistă şi mîndră din legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

Dumnezeu nu voieste pentru ea însăsi osteneala noastră, ci pentru dragostea fată de El

¤ singurătatea - împărăţia libertăţii, ale cărei sarcini sunt uşoare

Fii încrezător că Păzitorul tău este cu tine şi încredinţează-te cu dinadinsul întru înţelepciunea ta, că tu şi toată zidirea sunteţi sub Singurul Stăpân care cu o singură încuviinţare toate le mişcă, le clatină, le chiverniseşte şi le îmblânzeşte; şi că niciun împreună-slujitor nu poate vătăma pe vreunul dintre cei împreună-slujitori ai lui, fără hotărârea Celui ce poartă de grijă şi le cârmuieşte pe toate. Şi ridică-te îndată şi îndrăzneşte[...] Căci nici dracii, nici fiarele pierzătoare, nici oamenii stăpâniţi de răutate nu pot împlini voia lor pornită spre nimicire şi pierzanie, de nu îngăduie voia Celui ce le cârmuieşte pe toate şi le dă un anumit rol în lucrare. Că nu îngăduie libertăţii lor să vină la toată lucrarea. Pentru  că dacă ar fi aşa, n-ar putea vieţui niciun trup.  Nu lasă Domnul ca de zidirea Lui să se apropie puterea dracilor şi a oamenilor şi să-şi împlinească în ea voia lor.

De aceea, zi pururea sufletului tău: "Am Păzitor care mă păzeşte şi nu poate una din făpturi să se arate înaintea mea, decât dacă se dă poruncă de sus." [...]

Şi zi iarăşi: "Dacă ar fi voia Stăpânului meu să pună stăpânire cei răi pe făptura Lui, n-aş primi aceasta cu greutate, căci nu voiesc să zădărnicesc voia Lui." Şi aşa în încercările tale umple-te de bucurie ca unul ce ştii şi simţi deplin că voia Domnului te cârmuieşte şi te călăuzeşte pe tine. Drept aceea, sprijineşte-ţi inima ta pe încrederea în Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua, "căci credinţa celui drept, zice, cea întru Dumnezeu, îmblânzeşte fiarele sălbatice ca pe nişte oi." (Evr. 11, 33)

Dar nu sunt drept, zice, ca să mă încred în Domnul. Însă tu ai ieşit cu adevărat, pentru lucrarea dreptăţii, în pustia aceasta plină de necazuri şi de aceea te-ai făcut ascultător voii lui Dumnezeu.   Drept aceea, în deşert te osteneşti când suporţi aceste osteneli, dacă nu-I aduci Lui ca jertfă a dragostei necazul tău. Căci Dumnezeu nu voieşte pentru ea însăşi osteneala noastră. Această înţelegere o arată toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, necăjindu-se pe ei înşişi pentru dragostea faţă  de El. Căci cei ce binevoiesc întru frica lui Dumnezeu să vieţuiască în Hristos Iisus, aleg necazul şi rabdă prigonirea. Şi El le dă puterea să cunoască vistieriile Lui cele ascunse.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 3 - Despre retragerea în pustie. Şi că nu trebuie să ne temem şi să avem frică, ci să ne sprijinim inima pe încrederea în Dumnezeu şi să îndrăznim cu credinţă neîndoielnică, ca unii ce avem sprijinitor şi păzitor pe Dumnezeu)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Două semne adevărate după care vei putea simti lumina sufletului tău

1. Iată, frate, cele două semne adevărate după care vei putea simţi lumina sufletului tău atunci când Dumnezeu te va învrednici să te faci lumină înlăuntru. Ele vor fi de ajuns ca să-ţi facă cunoscut adevărul care a început să strălucească în sufletul tău.
2. Când prin harul şi mila Domnului nostru Iisus Hristos începe să strălucească în tine luminarea gândirii de care au vorbit Părinţii, îţi vor întări acest lucru două semne. Când nu le vei găsi în tine, cunoaşte că eşti încă foarte departe de luminare, chiar dacă ţi se pare că vieţuieşti bine.
3. Unul din semne este următorul: Când această lumină ascunsă străluceşte deja în sufletul tău, iată ce se va întâmpla: ori de câte ori vei lăsa citirea [Scripturii] sau rugăciunea, gândirea ta va fi prinsă de unele versete sau de conţinutul lor, va medita asupra lor şi va cerceta spontan înţelesul lor duhovnicesc; va fi atât de legată de ele, încât nu se va mai depărta de ele şi niciun lucru creat n-o va putea împrăştia. Chiar dacă nu te vei îngriji mult şi nu vei dori aceasta, lucrul se va întâmpla gândirii în mod spontan, dacă nu cu totul sau pe deplin, atunci măcar în parte.
4. Al doilea semn, la fel de precis ca primul, e acesta: când sufletul lasă întunericul şi se face lumină înlăuntru, atunci singuraticului i se dau îngenunchieri îndelungate. Iar zăbovirea în acestea va fi atât de desfătată, încât din pricina desfătării poate rămâne îngenunchiat la pământ trei zile fără să simtă oboseală; el nu mai vrea să se ridice în picioare, şi ori de câte ori îşi ridică capul să se scoale în picioare, din pricina acelei îndelungate desfătări din inima sa, cade iar cu faţa la pământ. Rugăciunea devine pentru el atunci un lucru mic, fiindcă în clipa în care aceasta a trecut în inima lui, el simte ajutorul [lui Dumnezeu] în toată fiinţa lui şi desfătarea devine atât de intensă, încât limba i se opreşte şi inima lui tace. O dulce liniştire cuprinde inima şi mădularele lui, în aşa fel încât am putea spune că nici măcar Împărăţia cerurilor nu se mai compară pentru el cu liniştirea rugăciunii atunci când zace prăvălit cu faţa la pământ în liniştire zi şi noapte. Şi pe cât va intra cineva în luminarea gândirii, pe atât se învredniceşte de desfătare în îngenunchierile sale.
5. Scriu toate acestea, frate, pentru cei ce stăruie necontenit în liniştire, nu pentru cei cărora aceste lucruri dumnezeuieşti, săvârşite între Dumnezeu şi sfinţi, într-o taină negrăită, le par vrednice de râs.
6. Dar la ce bun să mai vorbesc, frate, despre lucruri despre care nu se poate vorbi pentru că sunt negrăite? Dedică-te ostenelii rugăciunii şi vei găsi ceea ce nu poţi auzi de la nimeni altul.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Cuvântul 6 - Despre semnele adevărate ale vieţii/mântuirii şi despre adevărata alipire de Dumnezeu care se iveşte în suflet)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Plânsul după Dumnezeu este o simţire a inimii care caută pe Cel după care însetează

1) Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii îndurerate care caută pururea nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-L, îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere, alergând după El. (Cuvântul 07 - Despre plânsul de-bucurie-făcător)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

Orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei răi

C-2. Este adevărat că orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei răi care luptă împotriva lui, nelăsându-l să înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci este supus ispitelor spre a se verifica dacă acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, dacă rămâne statornic în hotărâre, fără a ţine seama de grelele osteneli; dacă nu cumva din trândavie acest suflet Îl va tăgădui (pe Domul) prin aceea că refuză osteneala cerută de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. Şi încercarea aceasta este îngăduită, şi după ce a stăruit (în calea mântuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, ca astfel să se constate dacă (în sfârşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau dacă, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de niciun ajutor.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 2)

Sf. Macarie Egipteanul

Să nu ieşim din luptă când cădem

12) Să nu te turburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare.
(Cuvântul 5 - Despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, în care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor osîndiţi şi despre închisoare)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».