Firea noastra se regaseste deplin cand se uita pe sine

5) ”In toate straluceste soarele cu imbelsugare. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta, pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea (561). Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si e cel din centru.”  (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri, p 268)
______________________
Nota 561: Vedem si aci pe autor descriind cu acelasi talent extraordinar, de fin analist al complexelor stari sufletesti, aceeasi impletire contradictorie intre patima si nazuinta cea buna, ca si in alte <<Cuvinte>> (de ex in cuv XV). Fiecare floare morala sau virtute are umbra ei in slava desarta. Aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima e asa de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu ea, luptam cu firea noastra si e greu sa luptam cu ea. Numai o intelegere radicala a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare, pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si deplin conforma cu ea: la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe Care Il iubesti desavarsit.

despre tăcere şi linişte

Tăcerea continuă şi păzirea liniştii se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura râvnei pentru virtute, dau pentru că are o convorbire dumnezeiască înlăuntrul lui şi cugetarea lui este atrasă de ea. Dacă deci cineva nu are una din aceste din urmă, neapărat este stăpânit de prima neputinţă.
Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite săvârşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. Căci cugetarea poate săvârşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, când află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. În starea dintâi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu. Să nu socoteşti că e lucru mic ca cineva să rămână totdeauna deoparte de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, Cuvântul XXVI, p. 135)

Înstrăinarea este adânc de tăcere

Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre. Înstrăinarea este purtare necutezătoare, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, gând nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strâmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulţimea dragostei, respingerea slavei deşarte, adânc de tăcere. (Cuvântul 3, Despre înstrăinare)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».