Din acestea se iveşte libertatea omului adevărat

Temelia tuturor bunătăţilor şi eliberarea sufletu­lui din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă, e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrînării pîntecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o medi­taţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu (146). 

De aci ur­mează supunerea simţurilor. 

Din ea, trezvia minţii. 

Prin aceasta se îmblînzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. 

Aceasta aduce blîndeţea gîndurilor. 

Din acea­sta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. 

De aci vine străduinţa spre faptele iubirii. 

Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri. 

Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrînează cu desăvîrşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea.

Din aceasta vine ve­derea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de de­parte. 

De aci, înţelesurile tainelor mai adînci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumneze­ieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti, de puterile sfinte şi vederile adevărate, de nălucirile deşarte. 

Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii (147); adică frica ce taie nepăsarea şi trîndăvia. 

După ea se iveşte flacăra rîvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică. 

Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare, şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele (148). 

Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hris­tos în împărăţia cerurilor (149). 

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X - CUVÎNTUL XXVI - Despre postul neîncetat şi despre stăruirea într-un loc)

___________________

146. încă acest părinte ştia de şederea' nemişcată într-un scaun şi de cugetarea la Dumnezeu, sau de rugăciunea neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumă­rate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea su­fletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ri­dicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria de­plină şi în veci neîntreruptă.

Materia cea văzută este îngrădire a celor lăuntrice

Atâta vreme cât sufletul nu se va îmbăta de credinţă în Dumnezeu, primind cu putere simţirea ei, el nici nu va putea tămădui neputinţa simţurilor, nici nu va putea să calce în picioare materia cea văzută, care este îngrădire a celor lăuntrice. Şi nu simte că socotinţa este maică a stăpânirii de sine şi rodul acestor două este slobozirea din lanţuri. Fără cea dintâi nu poate fi cea de a doua; iar cea de-a treia merge drept unde este cea de a doua, ca şi cum ele ar fi legate cu un singur frâu.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 1 - Pentru lepădarea de sine şi pentru rânduiala monahicească)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită care arde în inimă cu un dor înfocat

Vrei să ai părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu în mintea ta, în dobândirea acelei simţiri a plăcerii care nu e robită de simţuri? Urmăreşte milostenia, care, când se va afla înlăuntrul tău, ia în tine chipul acelei Sfinte Frumuseţi cu care te-ai făcut asemenea. Însuşirea cea mai cuprinzătoare a milosteniei sădeşte în suflet, fără mijlocirea unui oarecare timp, pe lângă unire întru slavă şi strălucire, împărtăşirea de dumnezeire. 

Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită care arde în inimă cu un dor înfocat, luându-şi puterea legăturii din stăruirea pe lângă porunci, nu prin reaua lor întrebuinţare, nici în chip natural. Căci în ele îşi află hrana de viaţă dătătoare pentru întărirea vederii sufleteşti. Prin aceasta vine inima la răpire, ca să-şi închidă îndoitele simţuri: cele trupeşti şi cele sufleteşti. 

Nu este altă cărare spre dragostea cea duhovnicească, care zugrăveşte chipul nevăzut, decât aceea care începe cu mila, precum a zis Domnul nostru. Ea duce spre Tatăl cel desăvârşit. Căci aşa a poruncit celor ce-L ascultă pe El, ca să o pună pe aceasta ca temelie. 

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 1 - Despre lepădare şi despre vieţuire călugărească)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)