cu simplitate te roagă

Acea cunoaştere duhovnicească însă, n-o poate nimeni primi, de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Că abia după aceea simte desfătarea Împărăţiei Cerurilor. Și ea nu se află în lucrarea gândurilor, ci poate fi gustată prin Har. Dar până a nu se curăţi omul, şi nici s-o audă măcar nu poate, fiindcă nimeni n-o poate dobândi prin învăţătură.
Fiule, dacă vei ajunge prin credinţă la curăţia inimii, care în locuri neturburate de oameni se alcătuieşte şi dacă te vei ascunde de cunoaşterea lumii acesteia, încât să nici n-o simţi, dintr-o dată cunoştinţa duhului se va afla înaintea ta fără s-o cauţi de fel. Căci zice: „înfige un stâlp, toarnă deasupra untdelemn, şi comoară afla-vei în sânul tău“.
Iar dacă eşti legat cu lanţul cunoştinţii sufleteşti, se cuvine să-ţi spun, că mai uşor ai putea să te deslegi din lanţuri de fier, decât din acelea. Şi niciodată nu te depărtezi de cursele rătăcirii, şi nu vei avea îndrăzneala cu pricepere şi nădejde către Domnul, şi pururea calci pe ascuţiş de săbii, şi nici de cum nu vei putea să petreci fără de scârbă. Cu neputinţă (ştiind că eşti neputincios) şi cu simplitate te roagă, ca să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, că atunci fără de grijă te afli. Că mila urmează smeritei cugetări, aşa ca o umbră unui trup. Deci, dacă vrei să petreci așa, să nu dai mâna cu niciunul din gândurile cele neputincioase. Și chiar de ar fi să te înconjoare toate păgubirile, şi toate relele şi toate primejdiile, şi să te îngrozească, să n-ai grija lor, nici să nu le socoteşti pe ele.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 90)

De iubire nu e capabilă decît persoana fată de altă persoană

13) Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunînd că umblăm pe calea strîmtă şi plină de ne­cazuri, să ne rătăcim ţinînd pe cealaltă lată şi largă (Mt. 7, 13—14)[1]. Calea strîmtă ţi-o va pricinui întris­tarea pîntecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pîinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în rîs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dis­preţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bîrfirilor fără supărare, răb­darea fără mînie a neluării în seamă, primirea ocări­lor cu smerenie. Fericiţi sînt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor[2]. (Cuvântul 2 - Despre despătimire)

---

[1] «Căi, a numit Scriptura virtuţile. Dar cea mai mare dintre toate virtuţile e iubirea. De aceea zice Apostolul: «Şi vă arăt eu vouă o cale mai presus de orice altă cale» (I Cor. 12, 21). Aceasta convinge să se dis­preţuiască toate cele stricăcioase (luate în ele înseşi) şi nu pune pe cele vremelnice mai presus de cele veşnice». Căci numai Persoana veşnică a lui Dumnezeu ne poate iubi veşnic şi ne poate susţine veşnic în viaţă, satisfăcînd setea noastră de iubire nesfîrşită. Căci iubirea se cere după nesfîrşire şi de iubire nu e capabilă decît persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta arată că persoanele sînt pentru eternitate.

[2] Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii. Căci iubirea de sine nu e strîmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar «necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte. De aceea, fericiţi sînt cei ce umblă pe calea cea plină de necazuri». Ei se strîmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rînd pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobîndind în schimb iubirea lor.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».