5) ”In toate straluceste soarele cu imbelsugare. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta, pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea (561). Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si e cel din centru.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri, p 268)
______________________
Nota 561: Vedem si aci pe autor descriind cu acelasi talent extraordinar, de fin analist al complexelor stari sufletesti, aceeasi impletire contradictorie intre patima si nazuinta cea buna, ca si in alte <<Cuvinte>> (de ex in cuv XV). Fiecare floare morala sau virtute are umbra ei in slava desarta. Aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima e asa de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu ea, luptam cu firea noastra si e greu sa luptam cu ea. Numai o intelegere radicala a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare, pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si deplin conforma cu ea: la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe Care Il iubesti desavarsit.
Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările
Lucrarea cea mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni
20. Nu socoti că e trândăvie multa îngenunchiere în închinarea înaintea lui Dumnezeu, căci nici măcar rostirea de psalmi nu e la fel de mare ca ea. Nu e lucrare mai mare între toate virtuţile săvârşite de oameni. Dar ce vorbesc aici de virtuţi, când închinarea întrece toate virtuţile atunci când se prelungeşte la Dumnezeu? E semnul morţii faţă de lume şi, potrivit cuvântului Tâlcuitorului, e calea exactă a întoarcerii (căinţei); e smerirea trupului şi a gândirii, oprirea gândurilor rele, smulgerea dorinţelor, pregătirea în taină (simbolică) a sufletului pentru ieşirea sa desăvârşită din trup (pentru moarte), o imensă năzuinţă spre iubirea lui Dumnezeu: în ea sunt adunate toate cele bune de aici şi viitoare. Să nu fie, aşadar, mică în ochii tăi această lucrare. Dacă poţi, săvârşeşte-o neîncetat şi stăruie numai în ea, tăgăduind orice altceva, chiar şi pe tine însuţi. Dacă te vei fi predat ei, atunci nu vorbi de fericirea ta cu o limbă pământească, fiindcă, îţi spun ţie, cele ce se vor face în tine, vor fi lucruri de negrăit şi uimitoare. E cu adevărat ieşirea desăvârşită din această lume sau mai degrabă din vieţuirea supusă stricăciunii. E sfârşitul tuturor ostenelilor, rostul tuturor poruncilor şi împlinirea oricărei virtuţi.
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici II, Întâia sută a capitolelor despre cunoaştere)
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)