Iar lipsa de curăţie a rugăciunii este aceasta: cînd, în clipa în care mintea se pregăteşte să facă vreuna din mişcările de care am vorbit, se amestecă în ea vreun gînd străin, sau vreo abatere spre altceva, atunci rugăciunea nu este curată; pentru că a adus pe jertfelnicul Domnului, din animalele necurate. Iar jertfelnicul înţelegător al Domnului este inima (cf. Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. 1). Iar dacă cineva aducîndu-şi aminte de rugăciunea numită de părinţi duhovnicească, dar neînţelegînd înţelesul cuvintelor părinţilor ar zice: aceasta este în hotarele rugăciunii duhovniceşti, eu socotesc că dacă ar cerceta înţelesul ei ar vedea că e blasfemie să spună vreo făptură că rugăciunea duhovnicească se apleacă spre ceva. Căci rugăciunea care se apleacă spre ceva e mai jos de cea duhovnicească. Pentru că orice rugăciune duhovnicească s-a eliberat de mişcare. Şi dacă de-abia se roagă cineva în curăţie, ce să zicem de rugăciunea duhovnicească? Sfinţii părinţi aveau obiceiul să numească toate mişcările bune şi faptele duhovniceşti cu numele de rugăciune. Dar nu numai ei, ci şi toţi cei luminaţi prin cunoştinţă obişnuiau să socotească înseşi faptele bune rugăciune.
Totuşi e vădit că altceva este rugăciunea şi altceva sînt faptele săvîrşite. Iar uneori unii zic că faptele acestei rugăciuni zise duhovniceşti sînt «cale», alţii, «cunoştinţă» şi alţii, «vedere înţelegătoare». Vezi cum schimbă părinţii numirile în lucrurile duhovniceşti? Căci numirile se potrivesc întocmai numai lucrurilor de aici. Dar un nume potrivit sau adevărat pentru lucrurile veacului viitor nu există. Pentru ele nu e decît o cunoştinţă simplă, mai presus de orice numire şi de orice stihie şi formă şi culoare şi chip, şi de numele îmbinate. De aceea, cînd cunoştinţa sufletului se înalţă din lumea văzută, părinţii se folosesc de numiri cum voiesc, întrucît nimeni nu cunoaşte întocmai numirile lumii viitoare. Ci se folosesc de numiri şi de pilde ca să sprijinească prin ele cugetările sufletului, după cuvîntul celui întru sfinţi Dionisie, care a spus că «ne folosim de silabe şi numiri şi cuvinte ce ne stau la îndemînă din pricina simţurilor»189 (189. Nichifor Theotoche dă o notă : «Dionisie Areopagitul, în scrierea Despre numirile dumnezeieşti (Cap. I), zicînd: «Acum acoperim potrivit nouă... cele gîndite prin cele sensibile şi prin cele ce sînt cele mai presus de existenţă şi învăluim prin forme şi chipuri cele fără formă şi chip şi înmulţim prin varietatea simbolurilor împărţite simplitatea cea fără chip».). Dar cînd prin lucrarea Duhului sufletul e mişcat spre cele dumnezeieşti, ne sînt de prisos simţurile şi lucrările prin ele. Tot aşa puterile sufletului sînt de prisos lucrării duhovniceşti cînd sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unirea neînţeleasă, şi se luminează de raza luminii celei înalte, în mişcările lui19° (190. E o idee a sfîntului Isaac, că sufletul ajuns duhovnicesc şi-a predat libertatea Duhului şi că e atunci condus şi nu mai conduce. Dar desigur că libertatea se lasă condusă în mod liber de Duhul. Libertatea e întărită prin aceasta, nu slăbită. Căci omul nu mai e atunci robul nici unei patimi. E condus de iubire şi în nimic nu se mişcă mai liber ca In iubire. Se poate spune că însăşi libertatea desăvîrşită a Duhului, libertate desăvîrşită a iubirii, a devenit libertatea lui, sau iubirea lui.).
Deci crede, frate, că mintea are putere să deosebească mişcările ei pînă la locul rugăciunii curate. Cînd ajunge acolo şi nu se întoarce la cele dinapoi, sau nu părăseşte rugăciunea, rugăciunea se face ca un fel de mijlocitoare între viaţa sufletească şi cea duhovnicească. Cînd se mişcă, e în ţara sufletească; iar cînd intră în ţara cealaltă, încetează să fie rugăciune. Căci sfinţii, în veacul viitor, nu se roagă cu rugăciunea, mintea lor fiind înecată de Duhul, ci se sălăşluiesc, prin răpire, în slava care-i veseleşte. Aşa e şi cu noi. Cînd mintea se învredniceşte să simtă fericirea viitoare şi uită de sine şi de toate cele de aici, nu mai are vreo mişcare spre ceva. De aceea cu convingere îndrăzneşte cineva să spună că toată virtutea ce se săvîrşeşte şi toată rînduiala rugăciunii, fie în trup, fie în minte, e condusă şi mişcată de libertatea voii; şi însăşi mintea, care e împărăteasă peste patimi, e condusă de libertate prin simţuri. Dar cînd conducerea o ia Duhul şi peste minte domneşte iconomia Lui, Care se face iconomul simţurilor şi al gîndurilor, libertatea e luată firii şi atunci e condusă de cîrmuirea Lui şi nu mai conduce ea...Întrebare : Dar pentru ce, odată ce nu e rugăciune, e numit cu numirea de rugăciune acest har negrăit ?
Răspuns : Pricina socotim că e aceasta: pentru că se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Pentru că această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile părinţilor. Căci vedem pe mulţi dintre sfinţi, în vieţile lor, stînd la rugăciune, dar cu mintea răpită.
Iar de va întreba cineva pentru ce aceste daruri (harisme) mari şi negrăite au loc numai în timpul acesta, vom spune: pentru că în timpul acesta e mai pregătit omul decît în orice alt timp şi e adunat în sine, încît poate lua aminte la Dumnezeu şi doreşte şi aşteaptă mila Lui. Şi pentru a spune pe scurt, acesta e timpul cînd cineva stă la poarta împărăţiei pentru a cerşi. Şi cererea celui ce cere şi se roagă se cuvine să fie împlinită în acest timp. Căci în care alt timp e omul pregătit şi în stare de pază, ca în timpul în care se roagă ?
Sau se cuvine oare să primească vreunul din aceste daruri în vremea în care doarme, sau lucrează ceva, sau în care mintea îi este tulburată ? Căci iată, deşi sfinţii nu au nici un timp de nelucrare, deoarece în toată clipa sînt ocupaţi în cele duhovniceşti, nu sînt totdeauna pregătiţi să stea în rugăciune. Pentru că de multe ori cugetă la ceva din cele ale vieţii, sau contemplă făpturile, împreună cu alte lucruri de folos. Dar în vremea rugăciunii, privirea minţii ia aminte numai la Dumnezeu şi spre El îşi întinde toate mişcările ei şi Lui îi aduce cererile din inimă cu străduinţă şi cu căldură continuă. Şi de aceea, în această vreme, în care sufletul nu are decît această singură grijă, se cuvine să izvorască din Dumnezeu bunăvoinţa dumnezeiască.
Căci vedem că Duhul Sfînt coboară peste pîinea şi vinul puse pe altar, în clipele cînd preotul e pregătit şi stă la rugăciune şi cere îndurare lui Dumnezeu şi îşi adună mintea în această cerere. Şi lui Zaharia i s-a arătat îngerul în vremea rugăciunii, şi i-a prevestit naşterea lui Ioan. La fel, lui Petru cînd se ruga în casă, în ceasul al şaselea, i s-a arătat vederea care l-a condus la chemarea neamurilor prin pînza coborîtă din cer cu vieţuitoarele în ea. De asemenea, lui Cornelie i s-a arătat îngerul şi i-a spus cele scrise despre el, cînd se ruga. Iar lui Iisus, fiul lui Navi, i-a vorbit Dumnezeu cînd stătea plecat pe faţă în rugăciune. La fel, arhiereul auzea lîngă jertfelnic, deasupra chivotului, cuvintele lui Dumnezeu; şi de acolo primea în chip tainic de la Dumnezeu vederile pentru toate ce erau de folos timpului; acolo unde arhiereul intra o dată pe an în vremea înfricoşătoare a rugăciunii tuturor seminţiilor adunate ale lui Izrael, auzea arhiereul cuvintele lui Dumnezeu printr-o vedere înfricoşătoare negrăită, cînd intra în Sfînta Sfintelor şi se arunca pe sine pe faţă. O, ce înfricoşătoare era acea taină, care se slujea prin aceasta!
Astfel, toate vederile arătate sfinţilor au loc în vremea rugăciunii.
Căci ce alt timp e atît de sfînt şi de potrivit sfintei primiri a darurilor (harismelor), ca timpul rugăciunii, în care vorbeşte cineva cu Dumnezeu? Căci în acest timp, în care se fac cererile către Dumnezeu şi au loc întîlnirile cu El, omul adună cu silire toate mişcările şi gîndurile din toate părţile şi nu gîndeşte decît la Dumnezeu şi inima o are plină de El. De aceea înţelege cele neînţelese. Căci Duhul cel Sfînt Se mişcă în el după măsura lui. Se mişcă în el luînd prilej de la cele pentru care se roagă. Deci rugăciunea se întrerupe în vremea rugăciunii din mişcarea ei şi mintea e prinsă şi scufundată în uimirea răpirii şi uită de dorinţa din cererea sa. Şi mişcările ei se botează în beţie adîncă şi ea nu mai e în această lume şi nu mai e atunci în om deosebire între suflet şi trup, nici amintirea a ceva, precum a zis dumnezeiescul şi marele Grigorie: «Rugăciunea este curăţia minţii şi se taie prin răpire de lumina Sfintei Treimi». Vezi cum se taie rugăciunea nu prin uimirea înţelegerii celor născute în minte din ea, cum am spus înainte la începutul scrierii şi în alte multe locuri ? Şi iarăşi acelaşi zice : «Curăţia minţii este o călătorie în înălţime a gîndurilor şi ea se ia la întrecere cu culoarea cerească în care străluceşte în vremea rugăciunii lumina Sfintei Treimi».
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 32 - Despre rugăciunea curată)
