Din acestea se iveşte libertatea omului adevărat

Temelia tuturor bunătăţilor şi eliberarea sufletu­lui din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă, e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrînării pîntecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o medi­taţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu (146). 

De aci ur­mează supunerea simţurilor. 

Din ea, trezvia minţii. 

Prin aceasta se îmblînzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. 

Aceasta aduce blîndeţea gîndurilor. 

Din acea­sta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. 

De aci vine străduinţa spre faptele iubirii. 

Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri. 

Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrînează cu desăvîrşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea.

Din aceasta vine ve­derea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de de­parte. 

De aci, înţelesurile tainelor mai adînci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumneze­ieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti, de puterile sfinte şi vederile adevărate, de nălucirile deşarte. 

Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii (147); adică frica ce taie nepăsarea şi trîndăvia. 

După ea se iveşte flacăra rîvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică. 

Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare, şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele (148). 

Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hris­tos în împărăţia cerurilor (149). 

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X - CUVÎNTUL XXVI - Despre postul neîncetat şi despre stăruirea într-un loc)

___________________

146. încă acest părinte ştia de şederea' nemişcată într-un scaun şi de cugetarea la Dumnezeu, sau de rugăciunea neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumă­rate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea su­fletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ri­dicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria de­plină şi în veci neîntreruptă.

Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va tine praznicul

2) Lăcomia stomacului este făţărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. Astupându-se un canal, se deschide altul. închizându-l pe acesta, se rabde. Căci răbdarea, îndelunga-răbdare şi iubirea mulţumeşte pentru osteneli şi greutăţi. Iar trândăvia şi nepăsarea şi pofta de tihnă caută locul unde sunt slăvite. Din multa slavă însă slăbesc simţurile. Şi în chip necesar sunt luate în robia patimilor şi pierd înfrânarea ascunsă, prin împrăştiere şi săturare».

4) Se bucură iudeul de sâmbătă şi de sărbătoare şi monahul lacom, de sâmbătă şi de duminică. Se gân­deşte cu mult timp înainte de Paşti şi pregăteşte mâncările cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncări va ţine praznicul*, pe când robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovniceşti se va îmbogăţi.

Sosind un străin, lacomul se porneşte spre agapă din lăcomia pîntecelui şi dezlegarea pentru sine o soco­teşte drept mîngîierea fratelui**. Se gîndeşte să dez­lege la vin pentru venirea unor oaspeţi şi, socotind că ascunde virtutea, se face robul patimii***. (Cuvântul 14 - Despre pântecele atotlăudat şi tiran)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

__________
* «Nu cu băuturi de vin trebuie prăznuite sărbătorile, ci cu în­ înnoirea minţii şi cu curăţia sufletului. Dar cel lacom de bucate şi băutorul de vin mai mult mânie pe întâistătătorul sărbătorii», sau pe Hristos, sau pe sfântul prăznuit
** «Se întâmplă uneori că cel ce împlineşte porunca slujeşte pa­timii şi nimiceşte fapta bună prin gânduri viclene». Alto .- «Dumnezeu ju­decă faptele după gânduri. Căci se zice : «Să-ţi dea Dumnezeu după inima ta» (Ps. 19, 5).
*** «Se face bătaia de joc a dracilor cel ce se ia după părerea sa şi voieşte să legiuiască de la sine împotriva celor poruncite»