Se afișează postările cu eticheta Sf. Macarie cel Mare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sf. Macarie cel Mare. Afișați toate postările
Pentru atunci cand vin ispite
Posteşte până seara şi nevoieşte-te şi citeşte din Evanghelie şi din celelalte scripturi, şi când îţi vine gândul, nu lua aminte în jos, ci totdeauna în sus, şi îndată te ajută Domnul. (Sf. Macarie Egipteanul)
Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța
...Să arătăm cum poate omul să vină și să se apropie de Dumnezeu, învățând de la El și primind în inima lui o realitate străină de veacul acesta (adică pe Dumnezeu, care își are locul în inima credinciosului n. n). Să dăm crezare Celui Care a zis: ”Nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului decât duhul omului cel din el”.
Deci dacă omul, semenul tău, nu poate să-ți cunoască și să-ți priceapă intențiile, cum oare niște oameni stricăcioși vor putea să cerceteze cu amănuntul și să pătrundă planul lui Dumnezeu? Și „nimeni dintre oameni nu știe cele ale lui Dumnezeu, decât numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-însul”. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dumnezeu ca să cunoaștem darurile hărăzite nouă de Dumnezeu, căci despre aceste daruri vă vorbim.
B-2. Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța să putem cunoaște tainele lui Dumnezeu, atât cât pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (în ființa Lui). Al nostru este, deci, să știm cum se naște omul din Duhul, cum trebuie să se împotrivească duhurilor vicleniei; de asemenea, să învățăm a cere ajutor de la Domnul și să purtăm război împotriva celui potrivnic. Căci se bucură Domnul de sufletul curat al omului și El va sui în Împărăția Sa pe cei care se apropie de Dânsul cu frică și cu neîntinare.
(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )
C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eliberează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâșnește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă seama că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.
D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se formează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor suflet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-adevăr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dumnezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vorbitori (de discuții) nu pot să le învețe.
(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )
C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eliberează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâșnește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă seama că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.
D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se formează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor suflet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-adevăr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dumnezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vorbitori (de discuții) nu pot să le învețe.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 16)
Împotriva nerăbdării
A-1. Cei care îşi fac locuinţa inimii pe nisip şi, pe terenul stâncos al inimii lor învârtoşate primesc cuvântul, aceia nu au în ei înşişi adevărata temelie, nici nu pot îndura ispitele în necazurile pricinuite de diavol, în schimb suportă cu nerăbdare toate necazurile ce se abat asupra lor. Ei nu pot face faţă atacurilor şi ispitelor pe care relele duhuri le pornesc asupra lor când caută împărăţia (lui Dumnezeu). Se întâmplă aşa pentru că deliberează zicându-şi fiecare în sinea lui: dacă nu primesc îndată harul Duhului, îmi văd de treabă, căci îmi este cu neputinţă să rezist şi nici nu mai pot să stărui multă vreme. Când o să-L primesc, atunci rămân (pe această cale). Unul ca acesta nu va putea duce povara necazurilor, fiindcă nu s-a pregatit pentru astfel de situaţii.
*notă: Aici (ca şi în alte locuri) Sfântul Macarie precizează că Dumnezeu nu-i dator să dea harul perceput cu simţurile la un anume moment.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 11)
Sf. Macarie Egipteanul
*notă: Aici (ca şi în alte locuri) Sfântul Macarie precizează că Dumnezeu nu-i dator să dea harul perceput cu simţurile la un anume moment.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 11)
Există o minte trupească, dar şi o minte duhovnicească
B-l . O raţiune se deosebeşte de altă raţiune iar un om e mai de cinste decât altul. Şi mi se pare că toate realităţile văzute sunt opuse şi străine faţă de cele raţionale. Şi într-adevăr există o minte care călătoreşte şi aleargă până la cer înaintând pe calea gândurilor curate şi prin acestea atinge cărările şi drumurile pregătite sfinţilor în ceruri. Şi există o altă minte care înaintează târându-se pe pământ şi tăvălindu-se pe căile mlăştinoase ale poftelor trupeşti. Există o minte trupească, dar şi o minte duhovnicească. Diferă însă mult raţiunea duhovnicească de aceea trupească.
B-2. Tot aşa-i şi între vieţuitoare. Cele înaripate zboară uşor atingând văzduhul şi despicându-l printr-un zbor uşor, aerul însuşi uşurându-le, căci atunci, când bat din aripi, ele atrag la sine un curent de aer care le susţine şi le însoţeşte zborul. Dar aceste zburătoare, dacă ar fi lipsite de aripi şi ţinute la pământ, chiar dacă ar dori să se-nalţe în văzduh, n-ar reuşi. Tot aşa stau lucrurile şi cu mintea care s-a curăţit (de patimi) şi a primit aripi duhovniceşti; ea se ridică la cer cu tot elanul, fiind atrasă de aerul dumnezeiesc, pe când mintea animală, sălbatică şi materială nu poate să sesizeze o raţiune mai înaltă şi ordonată mai dinainte. (Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 3)
Sf. Macarie Egipteanul
B-2. Tot aşa-i şi între vieţuitoare. Cele înaripate zboară uşor atingând văzduhul şi despicându-l printr-un zbor uşor, aerul însuşi uşurându-le, căci atunci, când bat din aripi, ele atrag la sine un curent de aer care le susţine şi le însoţeşte zborul. Dar aceste zburătoare, dacă ar fi lipsite de aripi şi ţinute la pământ, chiar dacă ar dori să se-nalţe în văzduh, n-ar reuşi. Tot aşa stau lucrurile şi cu mintea care s-a curăţit (de patimi) şi a primit aripi duhovniceşti; ea se ridică la cer cu tot elanul, fiind atrasă de aerul dumnezeiesc, pe când mintea animală, sălbatică şi materială nu poate să sesizeze o raţiune mai înaltă şi ordonată mai dinainte. (Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 3)
Orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei răi
C-2. Este adevărat că orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei răi care luptă împotriva lui, nelăsându-l să înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci este supus ispitelor spre a se verifica dacă acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, dacă rămâne statornic în hotărâre, fără a ţine seama de grelele osteneli; dacă nu cumva din trândavie acest suflet Îl va tăgădui (pe Domul) prin aceea că refuză osteneala cerută de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. Şi încercarea aceasta este îngăduită, şi după ce a stăruit (în calea mântuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, ca astfel să se constate dacă (în sfârşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau dacă, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de niciun ajutor.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 2)
Sf. Macarie Egipteanul
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 2)
Fără antrenamente, nimeni nu pătrunde în Împărăţia Cerurilor
B-l. Nimeni nu poate intra în viaţa (cea întru Hristos), zice Domnul, decât prin multe încercări (ispite), printr-un lung şir de exerciţii (nevoinţe), prin (răbdarea) multor ocări şi insulte. Numai astfel strunită, firea (omenească) poate intra în Împărăţia cerurilor. Fără antrenamente (stăruitoare), nimeni nu pătrunde într-aceasta. De pildă, meseriaşul ia un material foarte dur, îl vâră în foc, apoi îl scoate de acolo şi-l bate cu barosul, şi iarăşi îl pune în foc până ce devine mlădios şi abia după aceea îl transformă într-un vas preţios, folositor stăpânului său. La fel se procedează şi cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este încălzită la foc, începe să se-nmoaie şi devine maleabilă, luând întocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit). (Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 1)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)