Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu

Când vine ispita asupra celui nedrept, el n-are nădejde ca să cheme pe Dumnezeu să-l mântuiască, fiindcă în vremea odihnei (în vreme de neispitire) el s-a îndepărtat de la dumnezeiasca voință.

Mai înainte de a începe să bați război, caută-ți alianțe, și mai înainte de a te îmbolnăvi, caută-ți leacul.
Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu și în vremea necazului Îl vei afla pe Dânsul și El te va auzi; 

înainte de poticnire, cheamă-L și te roagă; 

și înainte de rugăciune, pregătește-ți făgăduințele, ca pe niște merinde. 

Arca lui Noe pregătită a fost în timp de pace și cu o sută de ani înainte cresta lemnul pentru ea. 

Dar în vremea urgiei cei răi au pierit, iar cel drept acoperit a fost.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 51)

De iubire nu e capabilă decît persoana fată de altă persoană

13) Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva, spunînd că umblăm pe calea strîmtă şi plină de ne­cazuri, să ne rătăcim ţinînd pe cealaltă lată şi largă (Mt. 7, 13—14)[1]. Calea strîmtă ţi-o va pricinui întris­tarea pîntecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pîinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în rîs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dis­preţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţirii, suportarea bîrfirilor fără supărare, răb­darea fără mînie a neluării în seamă, primirea ocări­lor cu smerenie. Fericiţi sînt cei ce umblă pe calea amintită, că a lor este împărăţia cerurilor[2]. (Cuvântul 2 - Despre despătimire)

---

[1] «Căi, a numit Scriptura virtuţile. Dar cea mai mare dintre toate virtuţile e iubirea. De aceea zice Apostolul: «Şi vă arăt eu vouă o cale mai presus de orice altă cale» (I Cor. 12, 21). Aceasta convinge să se dis­preţuiască toate cele stricăcioase (luate în ele înseşi) şi nu pune pe cele vremelnice mai presus de cele veşnice». Căci numai Persoana veşnică a lui Dumnezeu ne poate iubi veşnic şi ne poate susţine veşnic în viaţă, satisfăcînd setea noastră de iubire nesfîrşită. Căci iubirea se cere după nesfîrşire şi de iubire nu e capabilă decît persoana faţă de altă persoană. Prin aceasta arată că persoanele sînt pentru eternitate.

[2] Calea lată şi largă e cea a iubirii de sine şi a căutării plăcerii proprii. Căci iubirea de sine nu e strîmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar «necazurile şi primejdiile omoară dulcea împătimire, iar odihna o hrăneşte şi o creşte. De aceea, fericiţi sînt cei ce umblă pe calea cea plină de necazuri». Ei se strîmtorează pe ei înşişi pentru alţii şi în primul rînd pentru Dumnezeu, din iubirea faţă de El şi de ei, dobîndind în schimb iubirea lor.

CARTEA DESPRE NEVOINŢE

A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».

Dumnezeu nu voieste pentru ea însăsi osteneala noastră, ci pentru dragostea fată de El

¤ singurătatea - împărăţia libertăţii, ale cărei sarcini sunt uşoare

Fii încrezător că Păzitorul tău este cu tine şi încredinţează-te cu dinadinsul întru înţelepciunea ta, că tu şi toată zidirea sunteţi sub Singurul Stăpân care cu o singură încuviinţare toate le mişcă, le clatină, le chiverniseşte şi le îmblânzeşte; şi că niciun împreună-slujitor nu poate vătăma pe vreunul dintre cei împreună-slujitori ai lui, fără hotărârea Celui ce poartă de grijă şi le cârmuieşte pe toate. Şi ridică-te îndată şi îndrăzneşte[...] Căci nici dracii, nici fiarele pierzătoare, nici oamenii stăpâniţi de răutate nu pot împlini voia lor pornită spre nimicire şi pierzanie, de nu îngăduie voia Celui ce le cârmuieşte pe toate şi le dă un anumit rol în lucrare. Că nu îngăduie libertăţii lor să vină la toată lucrarea. Pentru  că dacă ar fi aşa, n-ar putea vieţui niciun trup.  Nu lasă Domnul ca de zidirea Lui să se apropie puterea dracilor şi a oamenilor şi să-şi împlinească în ea voia lor.

De aceea, zi pururea sufletului tău: "Am Păzitor care mă păzeşte şi nu poate una din făpturi să se arate înaintea mea, decât dacă se dă poruncă de sus." [...]

Şi zi iarăşi: "Dacă ar fi voia Stăpânului meu să pună stăpânire cei răi pe făptura Lui, n-aş primi aceasta cu greutate, căci nu voiesc să zădărnicesc voia Lui." Şi aşa în încercările tale umple-te de bucurie ca unul ce ştii şi simţi deplin că voia Domnului te cârmuieşte şi te călăuzeşte pe tine. Drept aceea, sprijineşte-ţi inima ta pe încrederea în Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua, "căci credinţa celui drept, zice, cea întru Dumnezeu, îmblânzeşte fiarele sălbatice ca pe nişte oi." (Evr. 11, 33)

Dar nu sunt drept, zice, ca să mă încred în Domnul. Însă tu ai ieşit cu adevărat, pentru lucrarea dreptăţii, în pustia aceasta plină de necazuri şi de aceea te-ai făcut ascultător voii lui Dumnezeu.   Drept aceea, în deşert te osteneşti când suporţi aceste osteneli, dacă nu-I aduci Lui ca jertfă a dragostei necazul tău. Căci Dumnezeu nu voieşte pentru ea însăşi osteneala noastră. Această înţelegere o arată toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, necăjindu-se pe ei înşişi pentru dragostea faţă  de El. Căci cei ce binevoiesc întru frica lui Dumnezeu să vieţuiască în Hristos Iisus, aleg necazul şi rabdă prigonirea. Şi El le dă puterea să cunoască vistieriile Lui cele ascunse.

(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul 3 - Despre retragerea în pustie. Şi că nu trebuie să ne temem şi să avem frică, ci să ne sprijinim inima pe încrederea în Dumnezeu şi să îndrăznim cu credinţă neîndoielnică, ca unii ce avem sprijinitor şi păzitor pe Dumnezeu)

"Spre folosul tău am alcătuit la a ta [...], alesul nostru prieten Mar Ishozeka... Căci ţintesc iubirea ta... N-am făcut-o ca unul care are îndrăzneală, ci din iubirea mea fierbinte faţă de tine, căci până şi noaptea visez că sunt cu tine, fiindcă iubirea întrece orice hotar..." 
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici)

Împotriva nerăbdării

A-1. Cei care îşi fac locuinţa inimii pe nisip şi, pe terenul stâncos al inimii lor învârtoşate primesc cuvântul, aceia nu au în ei înşişi adevărata temelie, nici nu pot îndura ispitele în necazurile pricinuite de diavol, în schimb suportă cu nerăbdare toate necazurile ce se abat asupra lor. Ei nu pot face faţă atacurilor şi ispitelor pe care relele duhuri le pornesc asupra lor când caută împărăţia (lui Dumnezeu). Se întâmplă aşa pentru că deliberează zicându-şi fiecare în sinea lui: dacă nu primesc îndată harul Duhului, îmi văd de treabă, căci îmi este cu neputinţă să rezist şi nici nu mai pot să stărui multă vreme. Când o să-L primesc, atunci rămân (pe această cale). Unul ca acesta nu va putea duce povara necazurilor, fiindcă nu s-a pregatit pentru astfel de situaţii.
*notă: Aici (ca şi în alte locuri) Sfântul Macarie precizează că Dumnezeu nu-i dator să dea harul perceput cu simţurile la un anume moment.

(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 11)

Sf. Macarie Egipteanul