Nu certa pe cei ce trebuinta au de rugaciune

Miluieste pe cei saraci, ca printr-insii sa dobandesti si tu mila. Fereste-te de cei galcevitori, ca sa nu fii silit sa iesi din linistea ta. Rabda fara ingretosare mirosul cel greu al bolnavilor si mai cu seama al saracilor, ca doar si tu tot cu trup esti imbracat. Sa nu infrunti pe cei cu inima mahnita, ca nu cumva, batut fiind cu acelasi toiag al mahnirii, sa cauti mangaierea si sa n-o afli defel. (...) Iubeste pe cei pacatosi, dar uraste pacatele lor, ca nu cumva vreodata si tu sa cazi in ispita, cum au cazut ei.
Adu-ti aminte ca si tu pamantean esti, si fa bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuinta au de rugaciune si de cuvinte moi (blande), de mangaiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva sa piara si sufletele lor sa fie cerute de la tine. Ci fa ca medicii, care vindeca racelile cu caldura si fierbintelile cu leacuri reci.
(Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointa, Editura Bunavestire, Bacau, 1997)

Firea noastra se regaseste deplin cand se uita pe sine

5) ”In toate straluceste soarele cu imbelsugare. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta, pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea (561). Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si e cel din centru.”  (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri, p 268)
______________________
Nota 561: Vedem si aci pe autor descriind cu acelasi talent extraordinar, de fin analist al complexelor stari sufletesti, aceeasi impletire contradictorie intre patima si nazuinta cea buna, ca si in alte <<Cuvinte>> (de ex in cuv XV). Fiecare floare morala sau virtute are umbra ei in slava desarta. Aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima e asa de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu ea, luptam cu firea noastra si e greu sa luptam cu ea. Numai o intelegere radicala a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare, pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si deplin conforma cu ea: la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe Care Il iubesti desavarsit.

Pentru atunci cand vin ispite

Posteşte până seara şi nevoieşte-te şi citeşte din Evanghelie şi din celelalte scripturi, şi când îţi vine gândul, nu lua aminte în jos, ci totdeauna în sus, şi îndată te ajută Domnul. (Sf. Macarie Egipteanul)

Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu

Când vine ispita asupra celui nedrept, el n-are nădejde ca să cheme pe Dumnezeu să-l mântuiască, fiindcă în vremea odihnei (în vreme de neispitire) el s-a îndepărtat de la dumnezeiasca voință.
Mai înainte de a începe să bați război, caută-ți alianțe, și mai înainte de a te îmbolnăvi, caută-ți leacul.
Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu și în vremea necazului Îl vei afla pe Dânsul și El te va auzi; 
înainte de poticnire, cheamă-L și te roagă; 
și înainte de rugăciune, pregătește-ți făgăduințele, ca pe niște merinde. 
Arca lui Noe pregătită a fost în timp de pace și cu o sută de ani înainte cresta lemnul pentru ea. 
Dar în vremea urgiei cei răi au pierit, iar cel drept acoperit a fost.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 51)

Mândria, judecătoarea oamenilor

1) Mîndria este tăgăduirea lui Dumnezeu 584, năs­cocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpînire (de draci), izvor al mîniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dum­nezeu, rădăcina hulei.
2) Începutul mîndriei e sfîrşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neru­şinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfîrşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu rîvna sa, nărav drăcesc. (Sf. Ioan Scărarul - Scara - Cap. XXII - Despre mîndria cea fără de minte (fără stăpînire))
_______________
584. «Căci cel ce socoteşte că înfăptuieşte ceva din sine, şi nu din ajutorul lui Dumnezeu, tăgăduieşte pe Dumnezeu şi ajutorul Lui în toate. De aceea şi cade, părăsit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit».