Virtutea mea este numai o intenție a virtuții, dar nu o virtute împlinită


Tăria desăvârșită a sufletului în virtuți nu o dăruiesc destoiniciile și sârguința proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi.
Căci  fiecare își are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, așa încât îi poate atrage spre ea prin deprinderea și firea binelui pe cei ce se împărtășesc de ea, chiar când nu voiesc.
Când ajungem la acel dar, el se menține neschimbat și neînstrăinat.
Atunci avem harul Duhului, lucrând virtuțile în mădularele noastre ca un suflet viu.
De aceea toată ceata virtuților e moartă fără har; și în cei care socotesc că le au sau că le-au dobândit desăvârșit și că sunt numai ale lor sunt umbre și chipuri ale gândului, dar nu realități desăvârșite. (Filocalia VII, Sf. Grigorie Sinaitul)
Virtuțile = deschideri și relații statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde  putere în noi dacă nu stă Dumnezeu Însuși deschis față de noi sau în comunicare de iubire și de putere cu noi. În virtuți, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin acestea, virtuțile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu ca subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu e sufletul virtuților noastre.
În cel ce socotește că virtuțile sunt ale lui, nu e deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Căci în deschiderea adevărată trebuie să trăiască inițiativa ambelor părți. Sunt deschis cu adevărat celuilalt, pentru că și el îmi este deschis, deci virtutea mea e și opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenție a virtuții, dar nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuși, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuția celuilalt, se închide în sine și nu-l încălzește pe acela, pentru că nu-l prețuiește cum se cuvine, ca absolut necesar realizării sale. (Filocalia VII nota Pr. D. Stăniloae)

Necăjirea pântecelui este pricinuitoare de curăție

3) Săturarea de bucate este maica curviei429, iar necăjirea pântecelui este pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește deseori. Dar cel ce mângâie trupul, îl sălbăticește și mai mult430 
5) Slava deșartă dușmănește adeseori lăcomia pântecelui și între ele se iscă o luptă pentru nenorocitul călugăr, ca pentru un rob cumpărat. Lăcomia pântecelui se silește să-i slăbească frânele, dar slava deșartă îl sfătuiește să ducă virtutea la biruință. Iar călugărul înțelept fuge de amândouă, scuturându-se la vreme potrivită de una prin cealaltă.
(Cuvântul 14 - Despre pântecele atotlăudat şi tiran)
_______________
429. Precum oaia nu se împreună cu lupul pentru nașterea de prunci, așa nici durerea inimii cu săturarea, pentru odrăslirea virtuților.
430. A lui Isaia: ”Din patru lucruri se înmulțește curvia trupului: din somnul pe săturate, din mâncarea pe săturate, din glumele nesărate și din împodobirea trupului.”

Nu certa pe cei ce trebuinta au de rugaciune

Miluieste pe cei saraci, ca printr-insii sa dobandesti si tu mila. Fereste-te de cei galcevitori, ca sa nu fii silit sa iesi din linistea ta. Rabda fara ingretosare mirosul cel greu al bolnavilor si mai cu seama al saracilor, ca doar si tu tot cu trup esti imbracat. Sa nu infrunti pe cei cu inima mahnita, ca nu cumva, batut fiind cu acelasi toiag al mahnirii, sa cauti mangaierea si sa n-o afli defel. (...) Iubeste pe cei pacatosi, dar uraste pacatele lor, ca nu cumva vreodata si tu sa cazi in ispita, cum au cazut ei.
Adu-ti aminte ca si tu pamantean esti, si fa bine tuturor. Nu certa pe cei ce trebuinta au de rugaciune si de cuvinte moi (blande), de mangaiere nu-i lipsi pe ei, ca nu cumva sa piara si sufletele lor sa fie cerute de la tine. Ci fa ca medicii, care vindeca racelile cu caldura si fierbintelile cu leacuri reci.
(Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointa, Editura Bunavestire, Bacau, 1997)

Firea noastra se regaseste deplin cand se uita pe sine

5) ”In toate straluceste soarele cu imbelsugare. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta, pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea (561). Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si e cel din centru.”  (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri, p 268)
______________________
Nota 561: Vedem si aci pe autor descriind cu acelasi talent extraordinar, de fin analist al complexelor stari sufletesti, aceeasi impletire contradictorie intre patima si nazuinta cea buna, ca si in alte <<Cuvinte>> (de ex in cuv XV). Fiecare floare morala sau virtute are umbra ei in slava desarta. Aceasta impletire tine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima e asa de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu ea, luptam cu firea noastra si e greu sa luptam cu ea. Numai o intelegere radicala a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare, pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si deplin conforma cu ea: la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe Care Il iubesti desavarsit.

Pentru atunci cand vin ispite

Posteşte până seara şi nevoieşte-te şi citeşte din Evanghelie şi din celelalte scripturi, şi când îţi vine gândul, nu lua aminte în jos, ci totdeauna în sus, şi îndată te ajută Domnul. (Sf. Macarie Egipteanul)