Virtutea mea este numai o intenție a virtuții, dar nu o virtute împlinită

Tăria desăvârșită a sufletului în virtuți nu o dăruiesc destoiniciile și sârguința proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi.

Căci  fiecare își are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, așa încât îi poate atrage spre ea prin deprinderea și firea binelui pe cei ce se împărtășesc de ea, chiar când nu voiesc.

Când ajungem la acel dar, el se menține neschimbat și neînstrăinat.

Atunci avem harul Duhului, lucrând virtuțile în mădularele noastre ca un suflet viu.

De aceea toată ceata virtuților e moartă fără har; și în cei care socotesc că le au sau că le-au dobândit desăvârșit și că sunt numai ale lor sunt umbre și chipuri ale gândului, dar nu realități desăvârșite. (Filocalia VII, Sf. Grigorie Sinaitul)

Virtuțile = deschideri și relații statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde  putere în noi dacă nu stă Dumnezeu Însuși deschis față de noi sau în comunicare de iubire și de putere cu noi. În virtuți, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin acestea, virtuțile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu ca subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu e sufletul virtuților noastre.

În cel ce socotește că virtuțile sunt ale lui, nu e deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Căci în deschiderea adevărată trebuie să trăiască inițiativa ambelor părți. Sunt deschis cu adevărat celuilalt, pentru că și el îmi este deschis, deci virtutea mea e și opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenție a virtuții, dar nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuși, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuția celuilalt, se închide în sine și nu-l încălzește pe acela, pentru că nu-l prețuiește cum se cuvine, ca absolut necesar realizării sale. (Filocalia VII nota Pr. D. Stăniloae)