De aci urmează supunerea simţurilor.
Din ea, trezvia minţii.
Prin aceasta se îmblînzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup.
Aceasta aduce blîndeţea gîndurilor.
Din aceasta se nasc mişcările luminoase ale cugetării.
De aci vine străduinţa spre faptele iubirii.
Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri.
Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrînează cu desăvîrşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea.
Din aceasta vine vederea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de departe.
De aci, înţelesurile tainelor mai adînci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumnezeieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti, de puterile sfinte şi vederile adevărate, de nălucirile deşarte.
Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii (147); adică frica ce taie nepăsarea şi trîndăvia.
După ea se iveşte flacăra rîvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică.
Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare, şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele (148).
Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hristos în împărăţia cerurilor (149).
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X - CUVÎNTUL XXVI - Despre postul neîncetat şi despre stăruirea într-un loc)
___________________
146. încă acest părinte ştia de şederea' nemişcată într-un scaun şi de cugetarea la Dumnezeu, sau de rugăciunea neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumărate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea sufletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ridicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria deplină şi în veci neîntreruptă.
147. Mintea sau cugetarea e un adevărat ocean mişcător, în care se pot deschide fel de fel de căi mai mari şi de cărări mai mici, unele ducînd la limanul dumnezeiesc, altele scufundînd în abis pe cel ce le alege. Omul care simte o adevărată frică în alegerea căii adevărate din cele nenumărate dovedeşte că e un om sporit duhovniceşte.
148. Deşi pofta e ea însăşi amestecată cu căldura, căldura superioară a rîvnei pentru Dumnezeu covîrşeşte căldura inferioară a poftei după cele trupeşti sau lumeşti.
149. Culmea la care se ajunge prin curăţia de patimi e libertatea sufletului de lanţurile, de poverile lor, şi odată cu aceasta, învierea sau ridicarea peste toate legile şi puterile înrobitoare. Iar în ea e bucuria deplină şi în veci neîntreruptă.