Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor

Dragostea nu cunoaşte ruşinea şi de aceea nu ştie să dea un chip bine orânduit mădularelor ei 387. Dragostei îi este firesc să nu se ruşineze şi să nu-şi ascundă măsura ei. Fericit cel ce te-a aflat pe tine liman a toată bucuria. Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor şi mai cinstit este la Dumnezeu un trup neprihănit decât o jertfă curată. Căci amândouă, adică smerenia şi neprihănirea pregătesc sufletului un zălog al Treimii.

Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci, de faci aşa, te foloseşti şi pe tine, şi pe ei. Că de multe ori, pe motiv de iubire, sufletul leapădă frâul grijii de sine 388. Păzeşte-te de întâlniri, că nu sunt de folos în orice timp! În adunări, preţuieşte tăcerea. Căci războiul dinlăuntru este mai uşor decât cel din afară 389. Să nu crezi, frate, că pot fi oprite gândurile dinlăuntru dacă nu se ţine trupul în bună rânduială. Teme-te de obişnuinţă mai mult decât de vrăjmaşi390! Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa e ca omul ce hrăneşte focul. Căci măsura puterii amândurora este materia ce li se dă. De cere obişnuinţa o dată să treacă în faptă şi nu i se împlineşte cererea, a doua oară o vei afla slăbită. Şi de vei face voia ei o dată, a doua oară o vei afla mai întărită împotriva ta391. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 268)

____________

387. Cel ce se fereşte să-şi manifeste bunele sentimente faţă de ceilalţi încă n-are destulă dragoste

388. Aceasta nu stă în contrazicere cu ce a spus mai înainte, că iubirea nu are ruşine în manifestarea ei. E vorba aici de grija de sine a celui ce vrea să se întâlnească cu oamenii.

389. E mai uşor să lupţi înăuntru cu pornirea de a vorbi decât cu războiul pe care îl poţi stârni în afară, între tine şi alţii, spunând ceva ce nu e pe placul lor.

390. De obişnuinţele rele.

391. Obişnuinţa rea se întăreşte împotriva omului, împotriva libertăţii lui. Omul se învârtoşează în ea, devine rigid. Cu cât creşte puterea ei, slăbeşte puterea lui, care se manifestă în fluiditatea libertăţii. Omul se transformă treptat din persoană în automat; din fiinţă liberă în om purtat în lanţuri. Aşa se închide în el duhul şi iese din comunicarea cu Duhul Sfânt.