Plînsul dureros e cel mai hotărîtor leac împotriva nesimţirii

1) Nesimţirea este o simţire omorîtă, atît a trupu­lui cît şi a duhului, care sfîrşeşte în nesimţire, dintr-o boală şi nepăsare îndelungată.
2) Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gîndurilor pătimaşe ce au pus stăpînire pe om (a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei/un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării, şi după naştere o fiică a fiicei sale (529).
3) Cel lipsit de durere (nesimţitul) este fin filozof fără minte (530).

E un tîlcuitor ce se osîndeşte pe sine (531), 

un iubitor de cuvinte potrivnice lui (532), 

învăţător orb la vedere (533). 

Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează de a o zgîndări. 

Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mînca cele ce-l vatămă (534). 

Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei. 

Se mînie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. 

«Fac răul», strigă el, dar stăruie cu rîvnă în a-l face. 

Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. 

Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte.

Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. 

Vorbeşte despre înfrînare şi se luptă pentru lăcomia pîntecelui. 

Fericeşte ascultarea şi e cel dintîi care nu ascultă. 

Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. 

Mîniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mînie, din pricină că s-a amărît; şi adăugînd înfrîngere la înfrîngere, nu simte nimic. 

Citeşte despre judecată şi începe să zîmbească. 

Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea (535). 

Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. 

Laudă rugăciunea şi fuge de ea. 

Săturîndu-se, se căieşte şi după puţină vreme adaugă altă săturare. 

Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. 

Învaţă despre blîndeţe, dar se mînie adeseori chiar în timp ce învaţă despre ea. 

Trezindu-se din somn, suspină, dar lăsîndu-şi capul pe pernă, iarăşi se supune patimii.
Ocărăşte rîsul şi învaţă zîmbind despre plîns. 

Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora ca iubitor de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi cîştige slava prin învinovăţire. 

Priveşte pătimaş la fete şi vorbeşte despre neprihănire. 

Laudă pe cei ce se liniştesc, petrecînd în lume, şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. 

Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe săraci. 

Se face totdeauna pîrîşul său şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spună că nu poate.
(Sf. Ioan Scărarul - treapta a XVII - Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului) 

__________________________

529. Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea, odată născută, naşte, la rîndul ei, uitarea. E ceva obişnuit patimilor, că făcînd pui, aceştia le nasc la rîndul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii pe care-i nasc. «Nesimţirea şi uitarea sînt reciproc maici şi fiice. Iar uitarea e lepădarea aducerii aminte». Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor. Işi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă în lipsa  de orizont. Dar nehrănită de amintirea trecutului şi de gîndul la viitor, viaţa clipei se slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea acestui om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gînduri ce vin de la alţii (din «Man», cum zice Heidegger), oare stăruie, moarte, în el fără să le mai dea viaţă gîndindu-le el însuşi din nou.

530.  Filozofia lui e fixată, rigidă. Ea nu se mai adapă din viaţa in continuă mişcare. El nu mai gîndeşte. El nu mai vibrează din adînc. Mintea lui e moartă. Şi nemaiparticipînd la viaţă, nu mai simte nici durerile şi bucuriile ei, decît spasmodic. Se zice, cînd se recomandă să fii nesimţit, «să fii filozof».

531. Se osîndeşte pe sine din nou, la moarte, prin tîlcuirea sa neschimbată, negîndită continuu.

532.  «Un filolog ce se împotriveşte sie-şi. El foloseşte cuvintele împo­triva vieţii, care îi este necesară. Unul care se împotriveşte cuvintelor şi faptelor sale».

533.  «Cel cu sufletul bolnav şi doritor de a sfătui.pe alţii, e ca.un om orb, care vrea să arate altora drumul». El arată un drum spre nimic, spre moarte. 

534. «Cel ce se dă pe sine de cunoscător, dar nu şi lucrător, boleşte de nesimţire». «Ţine seama că cel ce se osîndeşte pe sine prin cuvinte nu are niciun folos din aceasta, dacă nu va dobîndi şi întoarcerea prin fapte». «Cel ce vorbeşte de dulceaţă, dar nu mănîncă din ea, o arată pe aceea amară».

535. E o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită, ca aceea descrisă la sfîrşitul «Cuvîntului XVI». Ea e proprie mai ales celui nesimţit, în sensul că acela se complace cu voia în această stare. Dar ea e prezentă ”într-un grad mai mare sau mai redus în fiecare. Deci fiecare e într-o oarecare nesimţire sau lipsă de ruşine şi de aceea mereu ameninţat să cadă şi mai mult în ea". Din sfîntul Grigorie de Nyssa : «Cei stăpîniţi covîrşitor de răutate, pierd şi simţirea celor de care pătimesc». Nesimţirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului. E o învîrtoşâre crescîndă a firii. Toate pornirile spre bine, spre eliberare, le înăbuşă. Omoară orice zvîcnire de viaţă adevărată, trăind o moarte din ce în ce mai adînc întipărită şi atotstăpînitoare în sine. Aceasta trebuie lovitâ greu şi mereu ca să fie ea însăşi omorîtă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aci se explică trebuinţa asprei nevoinţe. ”Bunăvoinţa trezită, trecătoare a celui căzut în această moarte nu are putere să-1 elibereze de nesimtire. Plînsul dureros e cel mai hotărîtor leac împotriva ei.